Analiza unei Conversații din Perspectiva Teoriilor Comunicării Interpersonale

În societate, comunicarea are loc ca urmare a anumitor nevoi, în anumite contexte şi este favorizată de factori precum apropiere socială, similaritate, cooperare, asociere sau chiar conflictul. Comunicarea interpersonală este tipul de comunicare verbală cel mai des întâlnit, care se manifestă la nivelul grupurilor mici, între membrii cărora se stabilesc relaţii dinamice. „Sentimentele de ataşament între membrii grupului se nasc din contact şi cooperare, interacţiunea şi intercomunicarea duc la însuşirea unor norme comune şi la un ataşament de tipul solidarităţii faţă de grup; formele de comunicare ce apar reflectă şi susţin o structură cu diferenţe de status în interiorul grupului şi o anumită distribuţie a sentimentului de ataşament al membrilor unii faţă de alţii.”

Comunicarea interpersonală presupune interacţiunea, la nivel verbal, între o persoană (sau un grup) şi o altă persoană (sau grup) fără a apela la mijloace intermediare. În acest caz, emiţătorul şi receptorul se află la distanţă mică unul faţă de celălalt. În categoria comunicărilor interpersonale regăsim conversaţia, participarea la discuţii, sau convorbirea cu un membru al familiei. Participanţii la astfel de tipuri de comunicări îşi comunică propriile idei, dorinţe, sentimente şi, în acelaşi timp, intră în raporturi interactive cu ceilalţi, solicitând reacţii ale acestora şi reacţionând într-un proces dinamic de negociere. Analiza unei conversaţii face apel şi la câmpul sociologic, pentru că evidenţiază principii de organizare preferenţială, categorii şi proceduri pe care participanţii le generează sau aplică atunci când dau sens unei interacţiuni.

Prin intermediul comunicării interpersonale, indivizii doresc să trimită sau să primească diverse cunoştinţe, să influenţeze comportamentul celorlalţi, să explice propriul comportament sau pe al altora, să exprime sentimente, să întreţină legături cu colectivitatea, sau să clarifice o serie de probleme. Comunicarea interpersonală are un caracter imediat şi reciproc, asigurând realizarea conexiunii inverse, pentru că rolurile se inversează alternativ. Relaţia interpersonală se construieşte continuu prin comunicare, ca o uniune psihică bazată pe o legătură reciprocă dintre minim 2 persoane, angajate activ in cunoaştere, autocunoaştere şi intercunoaaştere.

Pornind de la premisele comunicării interpersonale, ca inter-influenţare atitudinală, bazată pe reciprocitate de perspective, propunem în cele ce urmează un fragment dintr-o vastă situaţie de comunicare şi analiza acestuia, punctând: identificarea tipului de comunicare, stabilirea funcţiilor comunicării interpersonale, tipul de relaţie, tipuri de nevoi manifestate, tipul stilului de comunicare identificat, dezvăluirea sinelui, acte de limbaj şi tipurile de politeţe identificate.

P- „Sânzâiană, să nu-ţi închipui c-am venit să-ţi reproşez tăcerea faţă de mine, cel mai interesat în povestea asta afară de tine. Am venit să-ţi cer voie să recunosc fata.

S- Ce să faci?

P- Aşa cum ai auzit: să-mi recunosc fata.

S- Cum de eşti aşa de sigur că-i a ta?

P- Sunt sigur. Afară de date, care se potrivesc ca la carte, are sus pe pulpa dreaptă, aproape de vintre, o pată, o stropitură cafenie, ca un strugure, Aşa cum am eu. Mama e-ncredinţată că semnul îl am

S- Fiindcă a furat un strugure când era însărcinată cu tine şi fără să-şi dea seama a pus pe corp mâna cu care furase, exact acolo unde ţi-a ieşit ţie pata. Ştiu de la buna mea credinţă asta, spuse Sânzâiana pe tonul cu care-ar fi povestit cu Făt-Frumos.

P- Văd că ştii. Ei, bine

S- Pavele, dacă-aş spune că Ana nu e ta, aş minţi. Şi nu mă pricep deloc să mint. Ca să te creadă cineva când minţi, şi nu numai când minţi, trebuie s-o faci cu convingere. Astfel cum să te creadă omul? Dar ca s-o recunoşti ce rost ar avea? Eu nu ţin deloc la convenţiile sociale când n-au acoperire solidă.

P- Să ştii că de convenţii puţin îmi pasă. Dar eu nu pot să ştiu că un copil care e-al meu trece drept al nimănui. Ţi-e ruşine cu mine? Să ştii că nu mă laud, dar n-ai avea de ce.

S- Pavele, dac-aş fi ştiut că mor şi n-aş fi făcut un copil cu un om cu care să-mi fie ruşine. Ai doi copii şi-o nevastă. Nu-ţi strica rostul. Nu-i strica inima nevesti-tii. Cu ce-a păcătuit ca s-o fericeşti cu un copil din flori?

P- L-am făcut înainte de a mă însura cu ea.

S- Asta e de-o subtilitate aproape avocăţească. E-o foarte slabă consolare pentru ea. Pentru ea, copilul din flori ia ceva de la gura copiilor ei legitimi; le faci şi ei şi lor o mare nedreptate. Să fim oameni rezonabili şi să nu ne complicăm viaţa, că şi aşa e desul de complicată. Ce-ar zice când i-ai spune, te-ai gândit?

P- I-am şi spus.

S- De ce i-ai spus fără să mă întrebi?

P- Tu ai făcut un copil cu mine fără să mă întrebi

S- Dar n-am venit să tulbur viaţa nimănui cu el.

P- Doar pe a mea.

S- N-am vrut.

P- Ştiu că nu ai vrut, dar ai reuşit. Ţi-a fost teamă să nu mi-o tulburi atunci, iar acum mi-ai tulburat-o mult mai rău. Mă-ntreb cum de tu , un om atât de deştept şi de cinstit, ţi-ai putut închipui că ceva atât de tulbure se poate limpezi de la sine.”