Comunicare Nonverbală

Comunicarea nonverbală este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte şi care pot fi decodificate, creând înţelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, inlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte. Importanta comunicarii nonverbale a fost demonstrata in 1967 de catre Albert Mehrabian. In urma unui studiu, acesta a ajuns la concluzia ca numai 5% din mesaj este transmis prin comunicare verbala in timp ce 38% este transmis pe cale vocala si 55% prin expresii faciale

1. Studiul comunicării nonverbale. Scurt istoric

Ca şi în cazul psihologiei sociale, preocupările de cunoaştere a modului cum comunicăm fără a ne sluji de cuvinte au o îndelungată preistorie şi o foarte scurtă istorie.

Preistoria domeniului de studiu al comunicării nonverbale acoperă perioada din Antichitate pănă spre sfarşitul secolului al XIX-lea. “În tradiţia vestică, în cele mai vechi încercări de abordare sistematică a acţiunilor expresive, atât în scrierile din Grecia şi mai târziu din Roma, gesturilor li s-au acordat, într-un fel sau altul o mare importanţă”. În acest sens, primul profesor de retorică publică din Roma, Marcus Fabius Quintilianus (35–96 d.Hr.) a consacrat unul dintre cele douasprezece volume ale compendiului Institutio oratoria – Formarea vorbitorului in public – pronuntiei – vocii si gesturilor. Acest volum “ne ofera informatii detaliate despre limbajul trupului folosit de orator in conceptia romanilor “.

În primele decenii ale secolului al XVII-lea se înregistrează o renaştere a interesului pentru studiul gesturilor. In secolele următoare, scrierile despre posibilităţile cunoaşterii oamenilor după constituţia lor corporală, după forma feţei şi a craniului, ca şi după expresiile faciale se înmulţesc.

În cadrul istoriei ştiinţei despre comunicarea nonverbală se poate vorbi de precursori pănă la jumătatea secolului XX despre fondatori între anii 1950 si 1980 iar despre cercetătorii moderni ai domeniului, în ultimele două, trei decenii.

Primele studii care au în titlu sintagma “comunicare nonverbală” au apărut la jumătaea secolului trecut. Jurgen Ruesch si Weldon Kees au fost cei dintâi autori care au inclus termenul de „comunicare nonverbală” în titlul unei cărţi (Nonverbal Comunication: Notes on the Visual Perceprtion of Human Relations, 1956). Cei doi autori au arătat că în comunicarea umană sunt implicate şapte sisteme diferite: 1) prezenţa fizică şi îmbrăcămintea 2) gesturile sau mişcările voluntare 3) acţiunile întâmplătoare 4) urmele acţiunilor 5) sunetele vocale 6) cuvintele rostite 7) cuvintele scrise. De remarcat este faptul că în concepţia celor doi autori, cinci din cele şapte sisteme implicate în comunicarea umană, sunt de natură nonverbală.

În perioada contemporană, după 1980 şi până în prezent, au apărut numeroase lucrări teoretice şi de cercetare

Caracterizând perioda contemporană, Mark L. Knapp distinge o serie de tendinţe ale studiilor privind comunicarea nonverbală:

a. renunţarea la studiul separat al mişcărilor diferitelor părţi ale corpului (membrele superioare, faţa, ochii etc.) şi centrarea pe cercetarea contribuţiei acestor mişcări combinante la transmitera anumitor mesaje

b. schimbarea strategiei de cercetare, în sensul creşterii ponderii studiilor bazate pe observaţia comunicării nonverbale în condiţiile „naturale”, nu în condiţiile „artificiale” ale laboratorului experimental

c. urmărirea modului în care unele semnale interacţionează cu alte semnale.