Comunicare Politică

Introducere

Comunicarea politică: un concept impropriu?

Mult timp, comunicarea politică a fost redusă la comunicare electorală şi marketing politic, echivalată ca un ansamblu de tehnici şi strategii de comunicare şi persuasiune, evaluată în special din perspectiva comunicării televizate. În ultimul deceniu, s-a dezvoltat însă o întreagă literatură care a extins considerabil aria de investigare a comunicării politice. Numeroase lucrări sau studii de specialitate al căror titlu conţine conceptul „comunicare politică” tratează, în fapt, o tematică generală precum:

- relaţia dintre mediatizare, politică şi globarizare;

- media şi sistemul democratic;

- relaţia dintre politică, spaţiul public şi Internet;

- retorica jurnalismului politic;

- etică şi publicitate politică;

- relaţia dintre acţiunea politică, comunicare şi reprezentarea politică;

- politică şi markentig;

- influenţa mediatizării asupra opţiunii de vot.

În prezent, comunicarea politică este tratată într-un cadru analitic interdisciplinar, ceea ce demonstrează că domeniul comunicării politice nu poate fi redus la marketingul politic, adică la un ansamblu de strategii şi tehnici folosite „cu scopul de a <<vinde>> oamenii politici la fel cum sunt vândute produsele, prin seducerea cumpărătorului alegător.” Unii autori consideră chiar comunicarea politică o sintagmă improprie în condiţiile în care politica a ajuns dependentă de o serie de practici şi tehnici de comunicare.

Comunicarea politică – elemente distinctive

Din perspectiva procesului comunicării, comunicarea politică poate fi caracterizată prin următoarele elemente distinctive:

a. O reţea de interacţiuni. (de exemplu, discursurile politice sunt dependente, pe de o parte, de alte discursuri politice sau reacţii publice care se petrec mai mult sau mai puţin simultan cu iniţiativa omului politic, şi, pe de altă parte, de o întreagă „arhivă” comunicaţională, respectiv de intervenţiile publice pe care actorul politic în cauză le-a acumulat din timp). Din acest punct de vedere, comunicarea politică este un concept global care vizează: instituţii şi actori cu resurse, proiecte şi legitimităţi diferite; procese, interacţiuni şi relaţii care au anumite configuraţii şi un anumit impact social.

b. Dimensiunea reprezentativă. Comunicarea politică reprezintă un „teritoriu” simbolic în care actorii politici negociază construcţia agendei publice, conferind vizibilitate unor proiecte care vizează comunităţile, grupurile sociale şi societatea în ansamblu.

c. Ritualizarea. La producerea comuncării politice contribuie interacţiunea dintre actori sociali care reprezintă tipuri distincte de instituţii. Din acest punct de vedere, comunicarea politică este mai mult convenţională şi mai ritualizată decât alte acte de comunicare.

d. Rolul mass media. În procesul comunicării politice, mass media au un rol decisiv, constituind principala sursă pentru vizibilitatea publică a informaţiei politice şi, implicit, pentru dezbaterea publică a acesteia; mass media sunt cele care pot media interacţiunea dintre participanţii la comunicarea politică şi care furnizează imagini ale acestei interacţiuni. Aşadar, mediatizarea este o condiţie intrinsecă a oricărui act de comunicare politică.

e. O practică democratică. Comunicarea politică nu este doar o activitate strategică. Dincolo de „punerea în scenă” a informaţiei politice, comunicarea politică este şi un mijloc prin care publicitatea în politică (în sensul de vizibilitate publică a politicului) poate deveni o practică socială. În funcţie de practicile de comunicare politică dintr-o societate putem evalua gradul de democratizare al unei societăţi.

Definiţii ale comunicării politice. Pentru Belanger (1995), comunicarea politică este „o relaţie socială echivalentă cu influenţarea, însă o influenţare în primul rând voită, transformată apoi în acţiune sau, dimpotrivă, în absenţa acţiunii, adică în omisiune. Este întotdeauna vorba de o intervenţie intenţională în comportamenul potenţial al receptorului.”

A doua tendinţă în definirea comunicării politice accentuează dimensiunea instituţională şi/sau structurală, de unde şi asocierea constantă a comunicării politice cu termeni precum „câmp”, „spaţiu”, „suprafaţă discursivă”, „proces”, etc;

Negrine (1996) consideră comunicarea politică un sistem complex de comunicare a informaţiei politice întreţinut prin practici jurnalistice, socializare politică şi democratizarea instituţiilor statului.

Pentru Wolton (1995), comunicarea politică este un „spaţiu în care se relaţionează discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitatea de a se exprima în mod public asupra politicii: oamenii politici, jurnaliştii şi opinia publică prin intermediul sondajelor de opinie.”

Comunicare şi instituţii politice

Comunicarea prezidenţială.

Comunicarea prezidenţială desemnează ansamblul practicilor şi tehnicilor de comunicare prin intermediul cărora insitituţia prezidenţială şi/sau preşedintele diseminează informaţii de interes public şi naţional. Comunicarea prezidenţială este una din cele mai ritualizate forme de comunicare politică. Intervenţiile publice ale preşedintelui sunt concepute ca ritualuri, respectiv, ca "momente excepţionale".

„Contractul” de comunicare prezidenţială porneşte de la premisa potrivit căreia preşedintele intervine public mai ales în ocazii speciale (ceremonii politice, situaţii de criză, acţiuni guvernamentale majore, etc.). De exemplu, atât „discursul anual despre starea naţiunii”, cât şi „discursul săptămânal” al preşedintelui american sunt considerate ritualuri politice menite a transforma comunicarea prezidenţială într-un moment excepţional.

Pentru a înţelege ritualizarea comunicării prezidenţiale trebuie de asemenea să avem în vedere specificul rolului de comunicare care revine unui preşedinte Prin „contractul” de comunicare prezidenţială, preşedintele este un „reprezentant al naţiunii”; din acest punct de vedere, rolul de comunicare tipic este „alocuţiunea” (chiar şi atunci când dialoghează cu un jurnalist, intervenţia preşedintelui este ulterior „decupată” de către analişti şi evaluată ca „un monolog” sau „alocuţiune” ).

Indiferent de evenimentul care declanşează intervenţia preşedintelui, acesta se adresează naţiunii în calitate de cetăţean, lider politic şi în acelaşi timp lider simbolic al unei naţiuni care are o anumită istorie. În calitate de lider simbolic, preşedintele se adresează naţiunii-colectivitate, încarnând valori, caractere şi idealuri colective. Ca lider politic, el comunică în numele unui stat. În calitate de cetăţean, preşedintele se adresează în numele opiniei publice ( „noi, cetăţenii...” ).