Comunicarea Nonverbală

1. Noţiuni generale despre turism

Turismul este activitatea ce are caracter recreativ sau sportiv, constând în parcurgerea pe jos sau cu diferite mijloace de transport specifice a unor distanţe pentru vizitarea unor regiuni pitoreşti, localităţi, obiective economice, istorice, culturale etc. Reprezintă un fenomen socio-economic de masă care cuprinde relaţiile şi activităţiile care au loc în cadrul unei ţări şi în circuitul valorilor materiale şi spirituale dintre ţări, în procesul utilizării timpului liber.

Din punct de vedere etimologic cuvântul turism provine din termenul englez tour (calatorie), care a fost creat în Anglia in jurul anilor 1700, pentru a desemna acţiunea de a voiaja in Europa, în general, şi în Franţa, în special. Acest termen a fost ulterior preluat de majoritatea limbilor europene, cu sensul de călătorie de agrement.

Cuvântul turism a fost folosit pentru prima dată în 1811 iar cuvântul turist a fost folosit pentru prima data în anul 1840. În 1936 Liga Naţiunilor a definit sintagma turist străin ca fiind o persoana care călătoreşte în străinătate pentru cel putin 24 de ore. Naţiunile Unite a taxat aceasta definiţie corectând-o si limitând perioada de şedere la un maxim de 6 luni.

Turismul a apărut încă din antichitate, în perioada Romei şi a Greciei antice, unde turismul era cunoscut, în principal păturilor superioare ale societaţii, ca fiind o formă de relaxare, reculegere şi de a cunoaşte culturi şi civilizaţii noi. Totuşi călătoriile se restrângeau la nişte excursii mici cum ar fi Jocurile Olimpice din Grecia Antică, festivităţi mici sau chiar o formă de wellness „antic‟ la băi termale.

La sfârşitul secolului al 17-lea, tinerii nobili erau trimişi într-un aşa numit „grand tour‟, pe o perioadă de mai mulţi ani prin aproape toată Europa . Scopul acestei călătorii era învăţarea mai multor limbi straine, a culturii şi pentru a dezvolta abilităţi sociale. Secolul al 19-lea a fost secolul de aur al acestei experienţe, mulţi dintre aceşti călători moderni fiind pictaţi de către Pompeo Batoni la Roma. Acest fenomen poate fii asociat cu excursiile în aer liber din zilele noastre.

2. Aspecte generale ale comunicării

Raportarea comunicării nonverbală cu comunicarea verbală. Comunicarea fără folosirea cuvintelor rostite sau scrise este numită comunicarea nonverbală. Aceasta poate fi regăsită în două categorii: comunicarea proverbală şi limbajul corpului. Mesagele trupului treansmit informaţia mai uşor şi mai rapid decît cele verbale, prin schimbări de priviri, prin gesturi, mimică, postură,. Urlete, ţipete etc. În totalul informaţiei transmise în comunicarea interumană, mesajele verbale reprezintă pînă cel mult 35 %, iar cele nonverbale – cel puţin 65%, ajungînd uneori pînă la 93 %. Partea cea mai valoroasă a comunicăriii nonverbale – limbajul corpului, este dificil de falsificat, uneori chiar imposibil. În această ordine de idei, devine clar de ce este importantă pentru emiţătorul (destinatorul) sau destinătorul oricărui mesaj arta decodificării acestui limbaj. Neglijarea comunicării nonverbale aduce „prejudicii” periculoase actanţilor comunicării.

Comunicarea nonverbală poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbală avînd şi un rol regulator şi de control al acesteia.

3. Comunicarea nonverbală

Comunicarea nonverbală este comunicarea care nu foloseşte cuvinte ăşi prin care se exprimă sentimente, emoţii, atitudini. Chiar şi fără cuvinte, noi comunicăm prin ceea ce facem: modul cum stăm sau cum umblăm, cum ridicăm din umeri sau facem un gest, cum ne îmbrăcăm, cum conducem o maşină sau stăm la birou, fiecare din acestea având o semnificaţie şi comunicând o idee.

Sensul acestei comunicări depinde de context şi de relaţiile dintre indivizi.

Comunicarea nonverbală este deosebit de importantă în plan social. De obicei afirmaţiile verbale sunt influenţate de o serie de factori cum ar fi: teama de a nu jigni sau supăra, dorinţa de a încheia o afacere, presiunea socială care uneori ne determină să spunem că suntem de acord cu cineva chiar dacă nu este aşa, etc. Comunicarea nonverbală completează, întăreşte, nuanţează sensul mesajelor verbale şi , în anumite situaţii, este chiar mai credibilă decât comunicarea verbală.

Un bun comunicator trebuie să stăpânească bine atât comunicarea verbală cât şi pe cea non verbală.

4. Tipuri de comunicare nonverbală

– comunicarea non verbala denumita senzoriala, deoarece se bazeaza pe ceea ce receptionam cu ajutorul simturilor vazului, auzului, mirosului, tactil si gustativ ;

– comunicarea non verbala estetica (pictura, muzica, dans, imagine, etc) care are loc prin intermediul diferitelor forme de exprimare artistica si comunica diferite emotii artistice ;

– comunicarea non verbala bazata pe folosirea însemnelor (steaguri, insigne, uniforme, etc) si a simbolurilor specifice, ca de exemplu, cele legate de religie (cruce, altar, icoane, etc) sau statut social (gradele la ofiteri, titulatura, decoratiile, etc).