Comunicarea Nonverbala - Limbajul Culorilor, Lucrurilor și Timpului

CAPITOLUL 1: COMUNICAREA

1.1 Definiţia comunicãrii

În comunicarea interpersonalã, cuvintele nu sunt de-ajuns. Uneori, apelul la cuvinte este chiar inutil (când este zgomot, când distanţa dintre interlocutori este mare, când nu cunoaştem limba vorbitã de celãlalt etc.).

Prin „comunicare“ vom înţelege orice transmitere a informaţiilor, ideilor şi emoţiilor de la o entitate socialã (persoanã, grup uman, colectivitate) la alta prin intermediul mesajelor. Dacã etimologia conceptului de „comunicare“ este clarã: communico, are, avi, atum semnificã, în limba latinã, acţiunea de a face ceva comun, de a împãrţi cu cineva, de a împãrtãşi, nu acelaşi lucru se poate spune despre înţelesul termenului în literatura de specialitate. În urmã cu peste treizeci de ani, Franck E.X. Dance (1970) enumera nu mai puţin de cinsprezece sensuri ce pot fi asociate termenului de comunicare:

1) schimb verbal de gânduri sau idei;

2) proces prin care noi îi înţelegem pe alţii şi, alternativ, ne strãduim sã fim înţeleşi de ei; 3) interacţiune (chiar la nivel biologic);

4) proces care ia naştere din nevoia de a reduce incertitudinea, de a acţiona efectiv şi de a apãra sau întãri eul;

5) proces de transmitere a informaţiilor, ideilor, emoţiilor sau priceperilor prin folosirea simbolurilor (cuvinte, imagini, figuri, diagrame etc.);

6) transfer, schimb, transmitere sau împãrtãşire;

7) proces care uneşte pãrţile discontinue ale lumii vii;

8) proces care face comun mai multora ceea ce este monopol al unuia sau al unora;

9) totalitatea mijloacelor de transmitere a mesajelor militare, a ordinelor etc. (telefon, telegraf, radio, curieri);

10) proces de îndreptare a atenţiei cãtre o altã persoanã în scopul reproducerii ideilor;

11) rãspuns discriminatoriu (sau constant) al unui organism la un stimul;

12) transmitere a informaţiei (care constã din stimuli constanţi) de la o sursã la un receptor;

13) proces prin care o sursã transmite un mesaj cãtre un receptor cu intenţia de a-i influenţa comportamentele ulterioare;

14) proces de tranziţie de la o situaţie structuratã în general la o altã situaţie, aflatã într-o formã perfectã;

15) mecanism prin care se exercitã puterea

1.2 Axiomele comunicãrii: Scoala de la Palo Alto

Şcoala de la Palo Alto (un mic oraş situat la sud de San Francisco) desemnează un grup de cercetători din domenii diferite, care şi-au concentrat activitatea asupra studiului comunicării. Principalii exponenţi ai Şcolii de la Palo Alto, Paul Watzlawick, J.H. Beavin şi D. Jackson îşi concentrează cercetările pe relaţiile dintre elemente, mai mult decât pe acestea din urmă luate separat, menţionând faptul că orice comportament uman are valoare comunicativă.

Cei trei autori consideră, aşadar, în lucrarea lor de referinţă intitulată Pragmatics of Human Communication. A Study of Interactional Patterns, Pathologies and Paradoxes, că procesul de comunicare debutează mai ales ca relaţionare; am adăuga faptul că, odată cu globalizarea, comunicarea pare să revină cu mai mare insistenţă la această primă caracteristică a ei.

Prin Axiomele comunicării, Paul Watzlawick (Şcoala de la Palo Alto) evidenţiază acest aspect preponderent de relaţionare ce caracterizează comunicarea:

Axioma nr.1. „Este imposibil să nu comunici” (P. Watzlawick , 1967, 51).

Ne este prezentat un enunţ foarte concis. Orice persoană, deşi nu comunică direct într-un anumit moment, transmite în mod inevitabil celor din jur mesaje despre sine Felul în care merge sau stă , mişcarea muşchilor feţei sau a membrelor , hainele pe care le poartă, felul în care intră sau iese într-o încăpere, tunsoarea, accesoriile (brăţări, inele, cercei, ceas), totul vorbeşte despre acea persoana, indiferent de moment.