Formarea-dezvoltarea competenței de învățare autodirijată la elevii claselor I-IV

INTRODUCERE

Tema din prezenta lucrare de diplomă este Formarea/dezvoltarea competenţei de învaţare autodirijată la elevii claselor I-IV, este o temă foarte interesantă în alegerea căreia am avut mai multe motive: motive personale şi motive care ţin de importanţa ei.

În primul rând tema mi s-a părut foarte interesantă încă de la citirea titlului. Termenul care m-a impresionat este acela de învăţare autodirijată, pe care nu am avut ocazia să-l aud până în acel moment. În cadrul cursurilor am discutat destul de mult pe tema învăţării autodirijate şi aceasta m-a captivat. Acesta e motivul pentru care am dorit personal să aflu mai multe informaţii despre acest subiect, iar realizarea unei lucrări de diplomă pe marginea lui mi-a permis foarte bine acest lucru. Fiind în pragul licenţei, terminând facultatea am considerat că este necesar să aflu mult mai multe informaţii despre învăţărea autodirijată şi să văd cum o pot face să funcţioneze mai bine.

În al doilea rând acest subiect are şi va avea din ce în ce mai multă importanţă în cadrul planurilor de învăţământ academic. El este unul din motivele restructurării învăţământului la ora actuală.

În al treile rănd, un alt aspect ce m-a motivat să aleg această temă este că în ultimul timp tot mai multe cunoştinţe şi rude de ale mele s-au plâns de o scădere a interesului copiilor şcolari faţă de şcoală şi învăţătură. Aceşti părinţi, însă, trebuie să ştie că orice proces de învăţare începe înainte de a merge copilul la scoală. Copilul trebuie motivat, atât de către părinţi, cât şi de către educator, respectiv învăţător. Pentru crearea motivaţiei este necesar să se prezinte copiilor scopul învăţării şi cum pot fi utilizate cunoştinţele lor.

Ei trebuie să fie apreciaţi pozitiv şi încurajaţi să-şi realizeze scopurile vieţii, să li se arate progresele făcute, să li se trezească curiozitatea pentru ceea ce trebuie să înveţe, precizându-se sarcinile învăţării individuale în raport cu ritmul de muncă al fiecăruia. Exigenţa ridicată a unor părinti nu fac decât să îi inhibe pe copii, pe cănd recompensele şi activităţile educative prin joc sporesc motivaţia.

Prin urmare, am dorit să cunosc adevărata faţă a lucrurilor, pornind de la premiza că ansamblul factorilor interni ai personalităţii elevului îl determină să înveţe şi îi susţin eforturile de învăţare.

Aceşti factori nu sunt altceva decât dorinţele, aspiraţiile, convingerile, interesele elevilor care se formează şi se dezvoltă în procesul învăţării, cât şi ca rezultat al efectuării active a învăţării însăşi.

Deasemeni învăţământul tradiţional, nu mai este eficient, metodele de învăţare bazate doar pe transmiterea de cunoştinţe nu mai sunt suficiente. Explozia informaţională i-a determinat pe specialiştii în educaţie să ia măsuri, să găsească soluţii în urma cărora, elevii să facă faţă multitudinii de cereri şi de responsabilităţi, să se poată adapta la orice situaţie. Elevul trebuie astfel instrumentat pentru a deveni managerul propriei activităţi de învăţare, aceasta însemnând: planificarea şi organizarea muncii intelectuale; programarea eficientă a ritmului de studiu prin raportare la timpul disponibil, experienţele de succes în domeniu, dispozitivele mintal-energetice, factorii de mediu; automotivare pentru studiul constant, intensiv, potrivit situaţiei concrete; obişnuinţa antrenamentului focalizat al proceselor, activităţilor şi condiţiilor psihologice generale.

Individul trebuie să ia iniţiativa şi responsabilitatea pentru ceea ce se întâmplă. El selectează, organizează şi evaluează propriile lui activităţi, care pot fi urmate în orice loc şi în orice timp prin orice mijloace şi la oricare vârstă. Însă pentru a fi pregătit să participle sigur la formarea lui trebuie mai întâi învăţat cum să facă acest lucru. Rolul şcolii este acela de a-i transmite individului suficiente informaţii de a-i forma acele capacităţi care îl pot ajuta să-şi continue singur formarea şi în special să stimuleze interesul indivizilor pentru acest lucru.

Lucrarea este structurată pe patru capitole şi ultima parte care conţine concluzii.

Primul capitol este rezervat definirii termenilor, dezbaterii planului teoretic al temei, surprinderea teoriilor formulate despre învăţarea autodirijată învăţării sau despre învăţarea autoreglatoare, acesta fiind un teremen utilzat mai des de către noi.

În cel d-al doilea capitol sunt surprinse clasificări ale strategiilor de învătare, deosebit de utile pentru elev.

În capitolul trei este prezentată aplicat o componentă de bază din cadrul procesului de învăţare autodirijată şi anume motivaţia învăţării.

În cele din urmă, adică in cel de-al patrulea capitol este dezbătută problema de cercetare şi anume întreaga metodologie cercetării aplicate pe elevii din clasele a-III-a şi a-IV-a.

Sperăm că acest subiect va avea un impact puternic asupra studenţilor în general şi astfel aceştia vor deveni mai interesaţi în această problemă. Important este ca studenţii să încerce să afle şi ei la rândul lor mai multe informaţii şi să ia masuri în acest punct de vedere, în special pentru că unii dintre ei poate vor deveni specialişti în educaţie şi vor deveni părtaşi la construirea programelor şi planurilor de învăţământ.

CAPITOLUL I

FUNDAMENTE TEORETICE ALE ÎNVĂŢĂRII ŞI ÎNVĂŢĂRII AUTODIRIJATE

1. Conceptul de învăţare

Pentru înţelegerea sintagmelor cheie ale acestei lucrări este necesară definirea termenilor care le compun şi anume învăţare.

Întru-cât învăţarea este un termen foarte complex este normal să existe o mare varietate de definiţii acordate înţelegerii acesteia. Toate organismele sunt înzestrate încă de la naştere cu însuşirea de a reacţiona la un asamblu de modificări ale mediului, dispunând de un anumit număr de modalităţi de reacţie la stimuli externi. Fiinţa umană este un sistem deschis de autoreglare, aflându-se în permanentă interacţiune cu ambianţa naturală şi socială, cu lucrurile, cu oamenii, cu sinele însăşi.

În accepţiunea ei cea mai largă, învăţarea reprezintă dobândirea de către subiect a unei achiziţii, a unei experienţe în sfera comportamentului, a unei noi forme de comportare, ca urmare a repetării situaţiilor sau exersării. Învăţarea specific umană, în sensul larg reprezintă însuşirea experienţei sociale, în forme generalizate; în sens restrâns particular din perspectivă psihologică, învăţarea rerprezintă orice noua achiziţie a organismului ca urmare a interiorizării informaţiilor externe, achizitie care are ca efect o schimbare în comportament, iar din perspectiva pedagogică ea este procesul de asimilare a cunostinţelor şi de formare a priceperilor şi deprinderilor.

Prin învăţare subiectul uman dobândeşte noi comportamente. Începând cu deprinderile şi priceperile şi terminând cu cunoştinţele şi operaţiile intelectuale, toate se dobândesc prin activitatea de învăţare. A.N. Leontiev definea învăţarea ca fiind “procesul dobândirii experienţei intelectuale de comportare”, înţelegând prin aceasta asimilarea de informaţii şi, mai mult decât atât, formarea gândirii, a sferei afective, a voinţei, deci formarea sistemului de personalitate.