Cartieru Urban

1. INTRODUCERE

A amenaja spaţiul urban înseamnă a regăsi la nivelul structurilor teritoriale funcţionarea şi împletirea optimă a spaţiilor de locuit cu activităţile de transport, salubritate, educaţie, sănătate, comerţ, prestări servicii. Extinderea perimetrului urban este un proces accentuat, de derulare, fiind solicitat de investiţiile de construcţii, cu precădere a locuinţelor individuale

Amenajarea teritoriala (regionala) a apărut dintr-o necesitate practică de a utiliza raţional spaţiul, forţa de muncă, respectiv de a impune un anumit mod de organizare a resurselor naturale pentru diverse activităţi.

Amenajarea teritoriului are la origine modul în care au evoluat aşezările urbane de-a lungul timpului. Astfel, într-o primă etapă, acestea s-au dezvoltat în raport cu existenţa unor condiţii favorabile: resurse de hrana şi de apă, condiţii materiale care să permită dezvoltare unor aglomerări umane într-un spaţiu restrâns. Dacă iniţial dezvoltarea localităţilor era mai mult sau mai puţin anarhică, odată cu creşterea dimensiunilor acestora s-a pus problema unei concepţii privitoare la organizarea urbană ca principala preocupare a amenajării teritoriului.

Aglomerarea populaţiei şi a funcţiilor urbane generează, prin dimensiunile atinse, un adevărat nomadism motorizat cu caracter de masă, ale cărui fluxuri sunt orientate cu precădere dinspre zonele de domiciliu spre zonele de muncă şi dinspre zonele de domiciliu spre zonele de recreere. Această mobilitate are un caracter pulsatoriu şi, datorită specificului ei, devine din ce în ce mai supusă disfuncţionalităţilor în condiţiile existenţei unei reţele neadaptate de artere de circulaţie

Strategia de reînnoire a cadrului urban, impusă de nevoia crescândă de spaţii locuibile, este centrată pe valorificarea maximă a spaţiilor existente.

Procesul intens de urbanizare din România este în strânsă legătură cu procesul de industrializare, generâand consecinţe pe plan social , pe plan cultural, economic, urbanistic. Astfel se încearcă găsirea unor soluţii prin recuperarea strategică a spaţiului astfel ocupat în masă de către populaţie prin dezvoltarea teritoriului şi o reamenajare a acestuia. Metodele aplicate si concretizate prin fapte au fost acelea a dezvoltării structurii urbane a oraşelor, o construcţie progresivă atât pentru crearea de locuri de cazare cât şi prin construcţia industriei generatoare de locuri de muncă

2. CARTIERUL - celula de bază a amenajării

Cartierul este o zonă a unui oraş, desemnând o anumită parte a acestuia clar delimitată pe diferite criterii (diviziune administrativă, geografică, istorică) sau pur şi simplu constituit pe sentimentul de apartenenţă comună a locuitorilor săi pe bază de proximitate şi istorie). În municipiile mari, cartierul poate fi o subîmpărţiere a sectorului sau o suburbie.

Principiile de bază ale constituirii unităţile rezidenţiale de tip cartier sunt (după R. Rău şi D. Mihuţă, 1985):

- cartierul e mărginit de artere majore de circulaţie internă şi rapidă, cu caracter orăşenesc;

- în interiorul cartierului pătrund numai străzi şi/sau alei de interes local, de preferinţă în formă de fundătură sau bucle, şi care în nici un caz nu străbat (traversează) cartierul;

- cartierul are un nucleu de spaţiu plantat, cu prelungiri până la arterele marginale, cuprinzând terenurile de sport şi joacă, precum şi circulaţia pietonală, complet separată de cea a vehiculelor;

- în vecinătatea spaţiului plantat central se situează şcoala şi celelalte dotări pentru copii, astfel încât aceştia să poată accede la dotări pe alei pietonale, fără să traverseze arterele magistrale;

- dotările social culturale pentru populaţia cartierului se grupează într-un centru alăturat de cel al spaţiului plantat central;

- magazinele se amplasează de preferinţă în perimetrul cartierului pe arterele de circulaţie, şi anume în proximitatea staţiilor de transport în comun

- capacitatea de cazare a cartierului se corelează cu capacitatea de deservire a dotărilor.