Bilanțul Contabil

INTRODUCERE

Contabilitatea îşi aduce o contribuţie deosebită în economie, deoarece, prin întregul său conţinut, îmbină armonios teoria abstractă cu realitatea fenomenelor studiate. Adoptarea în contabilitatea românească a terminologiei "bilanţ contabil" este motivată de faptul că modelul propriu al bilanţului caracterizează patrimoniul în totalitatea sa şi asigură informaţia sintetică şi analitică referitoare la situaţia financiar-patrimonială, integritatea şi eficienţa economică a folosirii resurselor titularului de patrimoniu.

În calitatea sa de model de calcul şi descriere a patrimoniului, bilanţul consolidează şi dă expresie sintetică informaţiilor referitoare la formele funcţionale de investire a fondurilor în activitatea unui titular de patrimoniu, precum şi la modul de formare a acestora în cadrul relaţiilor cu mediul economico-social. El caracterizează cifric şi în etalon bănesc relaţiile de echilibru dimensional şi structural dintre mijloacele economice gestionate de către titularul de patrimoniu şi sursele de procurare ale acestor mijloace. De asemenea, bilanţul evidenţiază şi rezultatul financiar obţinut, ca urmare a consumării şi reproducţiei fondurilor investite.

Bilanţul contabil are rolul de a generaliza periodic datele contabilităţii curente şi de a stabili pe această cale o serie de indicatori economico-financiari sintetici, ceea ce îi conferă caracterul de model contabil şi informaţional, dar şi de model de gestiune a valorilor materiale şi băneşti delimitate patrimonial. În plan informaţional, bilanţul dezvăluie şi pune în evidenţă raporturile cauzale dintre bunurile materiale şi bani, ca obiecte de drepturi şi obligaţii, pe de o parte, între alocarea acestor valori şi finanţarea lor, între utilizarea valorilor şi reproducţia lor, pe de altă parte. El furnizează informaţii de reflectare şi control asupra relaţiilor de echilibru privind starea şi mişcarea patrimoniului.

Ca model de gestiune, bilanţul serveşte la punerea în mişcare a mecanismelor proprii subiectului de drept orientate spre asigurarea în condiţii de eficienţă a reproducerii patrimoniului. Pe baza lui se fundamentează deciziile privind alocarea, finanţarea, utilizarea şi recuperarea fondurilor. Totodată, prin bilanţ se organizează controlul asupra realizării deciziilor, se asumă drepturi şi obligaţii, se stabilesc răspunderi şi cointerese cu privire la gospodărirea şi dezvoltarea patrimoniului.

De asemenea, bilanţul este folosit ca instrument de cunoaştere şi respectare a normelor referitoare la conservarea, administrarea şi dreptul de dispoziţie asupra patrimoniului.

Bilanţul îndeplineşte, în primul rând o funcţie tehnico-contabilă manifestată prin deschiderea şi închiderea conturilor şi respectiv, prin controlul înregistrărilor în partidă dublă.

Sfera de cuprindere a bilanţului se extinde în procesul de analiză, el dobândind atribuţii economico-financiare cu caracter informaţional - documentar de control, gestionar, de analiză şi previziune.

Caracteristicile specifice care îi sporesc valenţele informaţionale sunt determinate şi de faptul că bilanţul nu se rezumă numai la prezentarea condensată a seriilor de date aferente exerciţiului anterior şi respectiv, ale exerciţiului expirat, ci pe baza lui se procedează la analiza proceselor şi fenomenelor economico-financiare sub raport dialectic, se identifică relaţiile cauză-efect dintre acestea, se stabilesc măsuri de reglare a activităţii, se elaborează prognoze, se iau decizii.

Într-o anumită accepţiune am putea vorbi de un sistem de indicatori economico-financiari la baza căruia stau informaţiile contabilităţii, respectiv ale bilanţului contabil. Conceptul de sistem de indicatori economico-financiari capătă, în afara unei funcţii informaţionale multilaterale, şi o funcţie metodologică în cercetare. Utilizarea bilanţului contabil ca instrument de analiză a activităţii economico-financiare la nivel micro şi macroeconomic, îi conferă acestuia caracteristicile unui model economic privind poziţia financiară a întreprinderii, determinată de relaţia dintre activele, datoriile şi capitalurile proprii înregistrate.

1. CONSIDERAŢII TEORETICE PRIVIND BILANŢUL CONTABIL

Bilanţul poate fi considerat a fi „cel mai reprezentativ instrument de înregistrare şi control folosit de contabilitate, pentru realizarea acestuia, deosebit de util pentru analiza situaţiei financiare şi caracterizarea activităţii economice a întreprinderii într-o anumită perioadă de gestiune, atât în totalitatea lor, cât şi pe diferite stadii ale circuitului economic, cu indicarea beneficiului sau pierderii realizate; elementul principal pentru explicarea dublei înregistrări; mijlocul de a oglindi la un moment dat situaţia întreprinderii evaluată în bani prin punerea faţă în faţă a mijloacelor şi resurselor; un calcul de sinteză al contabilităţii, prin care se prezintă la un moment dat situaţia economică dintr-un perimetru al mişcărilor de valori, evaluată în bani, punându-se faţă în faţă activul cu pasivul; un document contabil alcătuit pe baza datelor evidenţei contabile, aşa cum rezultă ele din înregistrările curente făcute în conturi; instrument specific contabilităţii, cu ajutorul căruia se prezintă în mod centralizat şi grupate sistematic datele contabile privind situaţia valorică a mijloacelor economice, sursele de formare ale acestora şi rezultatele activităţii la un moment dat ”.

1.1. Bilanţul contabil – definire, rol şi funcţii

Bilanţul este un procedeu al metodei contabilităţii, prin care se prezintă simultan, ordonat şi sintetic patrimoniul şi situaţia economico-financiară a societăţii. El se prezintă ca un tablou care cuprinde în formă sintetică şi în expresie valorică activele (bunurile, mijloacele) imobilizate şi circulante existente la un moment dat, sursele din care au fost constituite, precum şi rezultatele economico-financiare, obţinute în perioada pentru care se întocmeşte.

La baza conceptului se află cuvintele din limba latina „bi” şi „lanx”, ceea ce înseamnă „două talere”, dar el are capăt de circulaţie prin cuvântul italian „bilancia”. În accepţiunea clasică, dominantă până nu demult în teoria contabilă, acest concept desemnează o balanţă cu două talere, care simbolizează valori de mărime egală aflate faţă în faţă şi în echilibru; într-unul din talere este înscrisă valoarea activului, iar în cealaltă valoarea pasivului.

Activul cuprinde, în expresie bănească, bunurile (mijloacele) economice privite din punct de vedere al formelor concrete de existenţă şi al destinaţiei lor. Pasivul evidenţiază în formă bănească sursele de provenienţă ale mijloacelor (activelor), modul de formare (procurare) al acestora.

Întrucât se întocmeşte la sfârşitul perioadei de gestiune alături de mijloace şi surse, bilanţul reflectă şi rezultatele economico-financiare.

Beneficiile apar în pasiv, deoarece constituie sursa de provenienţă a unui mijloc de activ. Cu suma beneficiilor, volumul mijloacelor economice la sfârşitul perioadei este mai mare decât la începutul perioadei de gestiune.

În schimb, pierderile, în mod logic, ţin de activul bilanţului, deoarece ele diminuează mijloacele economice. Cu suma lor, volumul mijloacelor economice de la sfârşitul perioadei este mai mică decât la începutul ei. În practica anilor 90 însă, profitul sau pierderea apăreau la pasiv, dar cu semnul „+” sau ,,–” .

Între activul şi pasivul bilanţului se stabileşte un raport de echivalenţă, cunoscut sub denumirea de echilibru bilanţier. Acest echilibru se explică prin faptul că fiecare element patrimonial prezentat în activul bilanţului are drept corespondent unul sau mai multe surse de finanţare reflectate în pasivul bilanţului.

Potrivit Reglementărilor contabile conforme cu Directiva a IV –a a C.E.E., adoptate prin O.M.F.P. 1752/2005, bilanţul contabil poate fi definit ca un document contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ şi de capitaluri şi datorii ale entităţilor economice la închiderea exerciţiului, precum şi în celelalte situaţii prevăzute de lege.

Din acest punct de vedere bilanţul contabil cuprinde toate elementele de activ şi de capitaluri proprii şi datorii grupate după natură, destinaţie şi lichiditate, respectiv natură, provenienţă şi exigibilitate.

În înţelesul acestor reglementări:

a) un activ reprezintă o resursă controlată de către entitate ca rezultat al unor evenimente trecute, de la care se aşteaptă să genereze beneficii viitoare pentru entitate şi al cărui cost poate fii evaluat în mod credibil;

b) o datorie reprezintă o obligaţie actuală ce curge din evenimente trecute şi prin decontarea căreia se aşteaptă să genereze o ieşire de resurse care încorporează beneficii economice;

c) capitalurile proprii reprezintă interesul rezidual al acţionarilor în activele unei entităţi după deducerea tuturor datoriilor sale.

Pe planul cunoaşterii contabile, bilanţul are rolul de a demonstra şi realiza dubla reprezentare. El ridică procesul de cunoaştere la nivelul superior al sintetizării şi generalizării informaţiilor din conturile contabile. În acest fel se desprind interdependenţa şi corelaţiile ce caracterizează activitatea economică, precum şi factorii de influenţă. Totodată este punct de plecare pentru fundamentarea şi cunoaşterea regulilor de funcţionare a conturilor.