Contabilitatea Cheltuielilor, Veniturilor și Rezultatului Financiar în Regii Autonome pe Exemplul Ocolul Silvic Brodina

GENERALITĂŢI ALE OCOLULUI SILVIC BRODINA ŞI ALE

ACTIVITĂŢII

Fiind o activitate specifică voi începe prin a prezenta o serie de elemente privin evoluţia şi reglementările care stau la baza activităţii de silvicultură. ,, Cănd priviţi munţii noştri acoperiţi cu păduri, fără să vrei te găndeşti la veşnicie, mii de rănduri de oameni i-au privit, s-au bucurat de splendida lor înfăţişare.¹’’

Prima reglementare oficială a regimului pădurilor pe teritoriul carpato-danubian este cea din Transilvania, în 1781, urmată de cea din Bucovina, în 1786, apoi cea din Moldova, în 1792 şi din Muntenia în 1793, în Dobrogea ea are loc abia în 1870. Reglementarea privind pădurile Transilvaniei este opera regimului austriac din timpul împăratului Iosif al-II-lea. În anul 1791, se dictează legi care prevăd că dreptul de proprietate asupra pădurii aparţine numai moşierilor. Reglementarea privind pădurile din Bucovina s-a tipărit în nemţeşte şi în romăneşte, versiunea purtănd titlul ,,Orănduiala de pădure’’.Se introduce aşadar noţiunea de amenajament care să garanteze refacerea pădurii.

In acelaşi an 1786 cănd se dădea ,,Orănduiala de pădure’’ şi anume prin Ordonanţa din 29 aprilie, Împăratul Iosif al-II-lea a înfiiţat : Fondul bisericesc ortodox romăn din Bucovina, care grupa toate pădurile mănăstirilor din noua provincie şi urma să fie administrat în mod deosebit. Erau păduri seculare în care molidul ocupa primul loc : 47,87% din total, apoi bradul 26,07%, fagul 19,19%, carpenul 2,75% şi stejarul 1,2%, restul de 2,92% fiind reprezentat de alte esenţe. Fondul forestier existent a fost gospodărit cu grijă astfel ca în anul 1872 s-a introdus un regulament silvic şi s-au înfiinţat ocoalele silvice , ajungănd în anul 1922 la numărul de32.

Similara organizării pădurilor fondului religios din Bucovina a fost şi organizarea începănd din 1890 a pădurilor satelor de unde sau recrutat regimentele grănicereşti imperiale. Pănă în 1890 administraţia acestor păduri a fost lăsată pe seama comunelor respective ceea ce a dus la devastarea pădurilor pe scară largă. După 1890 s-a emis o lege ungară prin care se prevedea administrarea pădurilor printr-o direcţie silvică specială care s-a păstrat pănă în anul 1926 cănd a luat fiinţă o noua organizare şi anume ,,Casa autonomă a pădurilor statului’’. În Ţara Romănească, reprezentanţii ţărănimii în Comisia împroprietăririi, la 1848, propuseseră să se dea sătenilor de la munte şi meşteşugarilor căte 8 pogoane de pădure. Nu s-a ajuns la nici un rezultat, comisia fiind dizolvată chiar de guvernul revoluţionar, în 1851, prin măsurile de ordin agrar luate 3 ani după revoluţie, s-a admis păşunatul vitelor în păduri şi luarea de lemne pentru trebuinţele ţăranilor.

1.C.C.Giurăscu, Istoria pădurii romăneşti din cele mai vechi timpuri şi pănă astăzi, Editura Ceres,Bucureşti

În anul 1782 prin legea privind administrarea domeniilor statului, serviciul de silvicultură este însărcinat ,,cu administraţia şi paza pădurilor’’. În anul următor, 1873, ministrul de finanţe prezintă un proiect de Cod Silvic care va fi votată de Cameră dar nu şi de Senat, deci proiectul cade. Abia în anul 1881 se va ajunge la realizarea Codului Silvic şi se va aplica aproape 30 de ani pănă în 1910 cănd va fi înlocuit cu un alt cod silvic. Coduli Silvic din 1881 prevedea amenajamente pentru pădurile ce urmau a fi exploatate. În Transilvania, se aplică legea ungară din 1879 care prevedea că pădurile statului, ale stabilimentelor publice şi a anumitor societăţi anonime nu puteau fi exploatate decăt pe baza unui amenajament urmărind regenerarea pădurilor. Pădurile particulare însa cu excepţia celor de protecţie, nu erau supuse la nici o restricţie, oricare ar fi fost suprafaţa exploatată. Din cauza exploatării intensive a pădurilor particulare şi a înfiinţării a numeroase gatere, guvernul ungar a dat o ordonanţă, potrivit căreia nici o pădure nu poate fi exploatată fără autorizaţie prealabilă de la serviciul forestier, care fixa suprafaţa anuală de exploatat, ţinănd seama de capacitatea de reîmpădurire a părţilor exploatate.

Codului Silvic din 1881 i se vor aduce unele modificări dar totuşi va fi înlocuit în anul 1910 cu alt cod care reprezintă un pas înainte fată de legislaţia precedentă. Cu toate acestea nici acesta nu supune aceluiaşi regim toate pădurile ţării, menţinănd discriminarea faţă de pădurile particulare. Erau supuse regimului silvic următoarele categorii de păduri : pădurile ce aparţin statului, Domeniul Coroanei, Casei Şcolilor, Casei Bisericii, judeţelor, comunelor, spitalelor civile din Bucureşti şi Epitropiei Sfîntului Spiridon din Iaşi, pădurile particulare situate pe vărfurile crestelor munţilor, precum şi pe dealurile regiunilor muntoase, pădurile particulare de protecţie , pădurile trebuincioase pentru apărarea teritoriului ţării. În ce priveşte pădurile de la şes, ele sunt supuse regimului silvic numai în cazul în care procentul suprafeţei de pădure în regiune este inferior lui 25%. Toate pădurile supuse regimului silvic nu pot fi exploatate decăt pe baza unui amenajament sau a unui regulament de exploatare aprobat de forul oficial.

La prima vedere, Codul Silvic din 1910 pare a lua toate măsurile pentru a asigura o exploatare raţională a pădurilor şi o refacere a pădurilor exploatate, însa în realitate, el lasă posibilităţi de înterpretare şi face o discriminare cu totul nejustificată. Clauza cu procentul de 25% poate fi uşor interpretată, deoarece suprafata regiunii nu e precis delimitată. Nici clauza acţiunii depuse la Ministerul de Agricultură şi Domenii ca garanţie a reîmpăduririi n-a fost, în foarte multe cazuri eficace. Dupa unirea Transilvaniei cu Romănia, guvernul romăn a continuat să aplice peste munţi ordonanţa ungară pănă în 1923 cănd Codul Silvic romăn din 1910 a fost aplicat pe întreg teritoriul Romăniei.

Pe cănd se pregătea aplicarea decretului de formă agrară, a apărut în octombrie 1919, programul partidului ţărănesc care prevedea între altele ,,socializarea’’ pădurilor, minelor si petrolului. Programul nu a avut urmări imediate, dar ideia ,,socializare’’ adică a naţionalizării marilor bogăţii naţionale a început să circule. Între 1920 şi 1930 se alcatuiesc o serie de legi în legătură cu pădurea şi corpul silvic, fără însa să se vină cu un nou cod silvic. Din 1920 se înfiinţează păşunile comunale, prin care se urmăreşte cruţarea pădurii, utilizăndu-se numai poienile, golurile de munte, regiunea de baltă a Dunării şi Prutului. Din 1923 se aplica Legea de organizare a Corpului silvic prin care prevede personal silvic superior – inginerii şi inferiori – brigadierii şi pădurarii, asigurănd o încadrare corespunzătoare şi permiţănd formarea de personal specializat. Pentru satisfacerea trebuinţelor normele în lemn de foc şi de construcţie ale populaţiei rurale din Basarabia şi Bucovina, se prevede expropierea de păduri în acest scop, suprafaţa fondului forestier fiind iarăşi micşorat. În 1930 se înfiinţează administraţia pădurilor, prevăzănd doua mari direcţii în administraţia forestieră şi anume : Direcţia Generală a Casei autonome a pădurilor statului şi Direcţia regimului forestier care exercita controlul general în ce priveşte aplicarea Codului Silvic. Ca urmare se înfiinţează ,,Casa autonoma a padurilor statului’’, considerată regie publică comercială.