Contabilitatea rezultatului exercițiului și calculul impozitului pe profit - SC Vanuxa Impex SRL

Introducere

Din antichitate ne-au parvenit diferite liste de cheltuieli sau de provizii, fără ca ele să fie componente ale unui sistem contabil articulat. În Evul Mediu, dezvoltarea comerţului în oraşelele state italiene a condus la apariţia unui sistem complex de evidenţă, şi anume contabilitatea în partidă dublă. În 1494, călugărul franciscan Luca Paciolo a publicat un tratat de matematică – Summa de Arithmetica, Geometria, Proportione et Proprotionalita – care cuprindea şi o descriere a practicilor negustorului veneţian al epocii, între care şi cea a contabilităţii în partidă dublă. Paciolo nu a pretins că a inventat contabilitatea în partidă dublă, dar această parte a cărţii sale a fost tradusă în multe limbi, contabilitatea în partidă dublă fiind denumită “metoda italiană”. De aceea, o mare parte a vocabularului contabil provine din limba italiană, de exemplu: casă, bancă, capital, jurnal, cont, debit, credit, bilanţ etc. Profesiunea contabilă liberală s-a dezvoltat mult mai târziu, în secolul al XVII-lea, o dată cu crearea primului corp al contabililor în Marea Britanie (Institutul Scoţian al Contabililor Autorizaţi, în 1854). Tehnica partidei duble s-a schimbat nesemnificativ de-a lungul timpului; s-a modificat, în schimb, perspectiva asupra obiectului, scopului şi conţinutului raportărilor contabile. De la simpla evidenţă a averii negustorului şi a afacerilor lui, prin implicaţiile sale sociale, contabilitatea s-a transformat într-un sistem informaţional care afectează distribuţia resurselor la nivelul unei întregi economii.

Chiar înainte de a exista un sistem teoretic care să-i precizeze rolul în mod formal, informaţia a fost motorul dezvoltării, astfel încât cunoştinţele noi se clădesc pe suportul celor existente. Mulţimea de date noi este filtrată, prelucrată cu un aparataj conceptual specific fiecărei discipline ştiinţifice, obţinându-se produsul: informaţia. Prin analiza şi interpretarea informaţiei se iau deciziile referitoare la acţiunile viitoare sau la evaluarea acţiunilor anterioare. Contabilitatea este şi ea o disciplină informaţională. Contabilitatea studiază efectele tranzacţiilor economice şi ale altor evenimente asupra situaţiei economice şi financiare, precum şi asupra performanţei unei entităţi contabile, în scopul informării utilizatorilor interni şi externi. Prin limbajul său, prin sistemul propriu de concepte şi proceduri, contabilitatea este singura disciplină care poate furniza informaţii financiare despre o organizaţie. Aceste informaţii formează baza pentru evaluarea organizaţiei de către un ansamblu de utilizatori din interiorul şi din exteriorul organizaţiei.

Informaţia contabilă dintr-o întreprindere se poate clasifica în două mari categorii: informaţie contabilă financiară şi informaţie contabilă de gestiune. Informaţia contabilă financiară este destinată utilizatorilor externi, cum sunt investitorii, salariaţii, creditorii, guvernul sau publicul larg şi este desemnată prin situaţiile financiare de sinteză sau, pe scurt, situaţiile financiare. Anual, administratorii întreprinderilor trebuie să întocmească un set de situaţii financiare în formă standardizată, compus din: bilanţ, cont de profit şi pierdere, situaţia modificărilor capitalului propriu, situaţia fluxurilor de trezorerie şi politici contabile şi note explicative la acestea. Informaţia contabilă de gestiune este destinată utilizatorilor interni, respectiv conducerii întreprinderii. Această informaţie este nestandardizată, adesea nemonetară, şi cuprinde informaţii privind costul unitar al produselor, comportamentul costurilor relativ la volumul activităţii sau profitabilitatea pe produs. Rapoartele sunt înaintate conducerii la intervale de timp scurte - lunar, săptămânal sau zilnic - şi se circumscriu unor subdiviziuni ale întreprinderii, numite centre de responsabilitate sau de profit.

Principalii utilizatori ai informaţiei contabile produse într-o întreprindere sunt: investitorii actuali şi potenţiali, conducerea întreprinderii, salariaţii, creditorii financiari şi comerciali, clienţii, guvernul şi instituţiile sale, precum şi publicul larg. Investitorii actuali şi potenţiali sunt interesaţi de câştigurile care pot fi obţinute din investiţia într-o anumită întreprindere, împreună cu riscurile aferente. Prognoza dividendelor care vor fi plătite în viitor de către întreprindere ar fi informaţia cea mai relevantă pentru acest grup. Cum o asemenea informaţie este extrem de dificil de procurat, dat fiind faptul că nerealizarea prognozelor sancţionează conducerea întreprinderii, investitorii se vor limita la un surogat, respectiv la evoluţia profitului şi la mărimea dividendelor acordate în trecut.

Conducerea întreprinderii are nevoie de informaţii operative în formă rezumată. Managementul întreprinderii utilizează informaţiile furnizate de contabilitatea de gestiune în vederea îndeplinirii funcţiilor sale: planificarea, organizarea şi controlul activităţii întreprinderii. Managerii folosesc informaţiile contabile la întocmirea sistemului de bugete (bugetul vânzărilor continuând cu bugetul

producţiei, al aprovizionărilor rezumate în bugetele generale), dar mai ales în faza de control a realizării planurilor şi programelor. Salariaţii doresc informaţii privind stabilitatea locurilor de muncă, dar şi despre măsura în care li se repartizează o fracţiune justă din valoarea adăugată de întreprindere. Creditorii financiari sunt băncile şi alte instituţii similare interesate de lichiditatea şi

solvabilitatea pe termen lung a întreprinderii, de capacitatea ei de a rambursa la termen creditele contractate, împreună cu dobânzile aferente. Creditorii comerciali sunt furnizorii de bunuri şi servicii, a căror preocupare este lichiditatea pe termen scurt a întreprinderii. Pe de altă parte, clienţii au în vedere continuitatea relaţiilor comerciale cu întreprinderea, în special în situaţiile în care aceasta se află în situaţie de monopol sau oligopol pe piaţa respectivă. Informaţiile furnizate de contabilitatea financiară, între care profitabilitatea pe sectoare de activitate, dau o imagine asupra evoluţiei posibile a relaţiilor comerciale. Nevoile informaţionale ale guvernului se individualizează la nivelul instituţiilor sale. Ministerul Finanţelor colectează informaţii din contabilitatea financiară pentru elaborarea prognozelor veniturilor statului, Comisia Naţională pentru Statistică centralizează raportările statistice ale întreprinderilor în vederea elaborării conturilor naţionale, inclusiv calculul indicatorilor macroeconomici, precum produsul intern brut. Oficiul Concurenţei este interesat de informaţiile furnizate de contabilitatea de gestiune, respectiv de structura costului de producţie şi de modul de stabilire a preţurilor anumitor utilităţi (apă, canalizare, transporturi pe calea ferată, telefonie etc.). Alte ministere colectează informaţii sectoriale (veniturile din industrie, agricultură, servicii) sau informaţii privind gradul de ocupare a forţei de muncă. În România, guvernul joacă un rol important în procesul de normalizare a contabilităţii, adică realizează impunerea unor reguli unitare de pregătire a informaţiilor contabile şi de raportare a lor. Publicul se aşteaptă ca întreprinderile să furnizeze informaţii despre impactul activităţii asupra comunităţilor locale, asupra mediului înconjurător, şi despre aspectele etice pe care le implică desfăşurarea activităţii unei întreprinderi, iar organizaţiile pentru protecţia consumatorilor sunt interesate de reflectarea în preţuri a calităţii produselor sau serviciilor. Cererea de informaţii nefinanciare este o consecinţă a modificării raporturilor sociale şi a deplasării accentului de la creşterea economică la dezvoltarea durabilă.

S-ar putea crede că situaţiile financiare ale unei întreprinderi sunt proiectate astfel încât să satisfacă necesităţile informaţionale ale tuturor acestor utilizatori. Deşi aceste necesităţi sunt reale, contabilitatea tradiţională furnizează cu predilecţie informaţii destinate investitorilor actuali şi potenţiali.

Performanţele obţinute de o întreprindere, sunt informaţii preţioase pentru majoritatea utilizatorilor, fiind esenţiale în economiile bazate pe investiţii private. Furnizarea de informaţii despre rezultatele obţinute de întreprindere în urma desfăşurării activităţii sale pentru îndeplinirea obiectului său de activitate revine situaţiilor financiare anuale ale întreprinderii.

Nevoile informaţionale ale fiecărei categorii de investitori se concretizează astfel: investitorii vor evalua posibilităţile de cumpărare, vânzare sau păstrare a acţiunilor întreprinderii; salariaţii vor avea informaţii privind stabilitatea şi profitabilitatea întreprinderii luând decizii privind considerarea altor oportunutăţi profesionale sau schimbarea locurilor de muncă; creditorii vor determina capacitatea de plată a întreprinderii stabilind majorarea, reducerea sau păstrarea în continuare a nivelului creditelor şi împrumuturilor acordate; furnizorii şi ceilalţi creditori comerciali vor evalua gradul de solvabilitate al întreprinderii pronunţându-se asupra iniţierii de noi legături comerciale, acordarea sau anularea facilităţilor comerciale; clienţii vor lua decizii privind cumpărarea produselor firmei şi colaborări pe termen lung, iar conducătorii întreprinderii iau decizii privind operaţiunile pa care urmează să le întreprindă pentru bunul mers al întreprinderii.