Contabilitatea Surselor și Plasamentelor unei Societăți Bancare

1.1. Noţiuni generale privind sistemul bancar românesc

România are o economie relativ deschisă, cu exporturi reprezentând 25,7% şi importuri 34,2% din PIB în 1998. Aceasta face ca situaţia României să fie similară cu cea a Poloniei, ambele având economii mai puţin deschise decât Slovenia, Slovacia sau Republica Cehă, pentru care atât exporturile, cât şi importurile reprezintă mai mult de jumătate din PIB. Din punct de vedree geografic, România este departe de principalii parteneri comerciali din Vest şi la răscrucea unor zone conflictuale ( Rusia şi Iugoslavia).

Băncile, definite ca persoane juridice autorizate să efectueze în mod curent operaţiuni bancare, sunt obligate, în conformitate cu prevederile Legii contabilităţii nr. 82/1991 să organizeze şi să ţină contabilitate. Prin aceasta se urmăreşte redarea sub o formă unică, generalizată şi normalizată a evenimentelor economice, financiare, juridice şi fiscale. În cazul băncilor, contabilitatea trebuie să reflecte în expresie bănească disponibilităţile băneşti şi depozitele băneşti, bunurile mobile şi imobile, titlurile de valoare, drepturile şi obligaţiile, precum şi mişcările şi modificările intervenite în urma operaţiunilor patrimoniale efectuate, cheltuielile, veniturile şi rezultatele obţinute.

Legea contabilităţii şi planul de conturi pentru bănci sunt obligatorii pentru toate băncile cu sediul în România şi pentru subunităţile cu sediul în România ale băncilor cu sediul în străinătate.

Contabilitatea bancară deşi este reglementată de o lege care se adresează tuturor societăţilor comerciale, prezintă unele particularităţi determinate de specificitatea activităţii bancare. Astfel :

-Descentralizarea funcţiei contabile - se datorează faptului că în activitatea bancară fiecare operaţiune bancară se traduce printr-o operaţiune contabilă ce se înregistrează la locul producerii ei. Asta nu înseamnă că nu există un compartiment de contabilitate care să centralizeze şi să prelucreze informaţia contabilă;

-Gradul înalt de informatizare în contabilitate – ca o consecinţă directă a descentralizării şi a numărului mare de înregistrări contabile;

-Finalitatea activităţii contabile – cuprinde în plus o serie de informaţii despre bancă sau clienţii băncii, care sunt utilizate de către organele de supraveghere bancară sau de organele fiscale.

1.1.1. Definirea băncii şi a sistemului bancar

Conform art. 3 lit. b) din Legea nr. 58/1998 astfel cum a fost modificată, prin bancă se înţelege “persoana juridică autorizată să desfăşoare, în principal, activităţi de atragere de depozite şi de acordare de credite în nume şi în cont propriu”. Această definiţie se axează în principal pe ideea că băncile reprezintă persoane juridice autorizate, punându-se astfel accentul pe condiţia sine qua non a autorizării acestora de către Banca Naţională a României, autorizaţie în absenţa căreia societăţile bancare nu îşi pot desfăşura activitatea. Aceasta este principala deosebire între definiţia actuală a băncii şi cea formulată de Legea 33/1991, în care nu se făcea referire la cerinţa fundamentală a autorizării băncilor.

O altă definiţie a băncii întâlnită în literatura de specialitate din ţara noastră, este cea formulată de profesorul Costin C. Kiriţescu , conform căreia banca este “o instituţie financiară şi de credit, de stat sau particulară, ale cărei funcţii principale sunt:

-atragerea mijloacelor băneşti temporar disponibile ale clienţilor în conturile deschise acestora;

-acordarea de credite pe diferite termene;

-efectuarea de viramente între conturile clienţilor şi de transferuri în conturile deschise la alte bănci;

-emiterea de instrumente de credit şi efectuarea de tranzacţii cu astfel de instrumente;

-vânzarea-cumpărarea de valută şi alte operaţiuni valutare.”

Aceaşi modalitate de definire prin enumerare exemplificativă o întâlnim şi în lucrări dindreptul francez (“banca este acea instituţie publică sau privată care facilitează plăţile întreprinderilor şi ale particularilor, primeşte şi împrumută fonduri şi girează mijloace de plată”). Sau în sistemul de drept common-law (“băncile sunt acele organizaţii care primesc depozite, acordă credite, plătesc cecuri şi prestează alte servicii clienţilor”). Legat de sistemul de common-law mai trebuie să precizăm că, pentru a fi bancă, o instituţie trebuie să îndeplinească cumulativ trei condiţii:

-să încaseze cecuri pentru clienţi;

-să plătească cecurile trase de clienţii săi;

-să ţină conturi curente pentru clienţii săi.

Din definiţia dată sistemului bancar, aceea în care “sistemul bancar reprezintă ansamblul operaţiunilor şi tranzacţiilor active şi pasive efectuate de aparatul bancar” , rezultă complementaritatea dintre sistemul bancar şi aparatul bancar. În continuare, aparatul bancar este definit ca fiind “ansamblul diverselor categorii de bănci cu capital autohton sau privat, precum şi combinaţii mixte ale acestora, ce îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul unei ţări”. Astfel se poate desprinde concluzia că, în timp ce aparatul bancar reprezintă modu de organizare a băncilor, sistemul bancar se referă la operaţiunile realizate de aceste bănci.

1.1.2. Rolul şi importanţa sistemului bancar

Conform opiniilor exprimate în literatura de specialitate atât în ţară, cât şi din străinătate, rolul băncilor este, dacă nu unic, cel puţin special, în comparaţie cu alţi agenţi economici din sectorul real sau financiar, dezvoltarea bancară asigurând, în ultimă instanţă, structura necesară funcţionării economiei de piaţă.

Băncile, datorită calităţii lor de intermediar principal în relaţia economii-investiţii, relaţie hotărâtoare în creşterea economică, reprezintă astfel o categorie aparte de instituţii financiare, care asigură lichiditate şi servicii de plăţi, formează o modalitate de transmisie a politicii monetare şi exercită disciplină financiară asupra debitorilor. Procesul de intermediere bancară influenţează în mod decisiv dezvoltarea economică a unei ţări prin faptul că băncile mobilizează o resursă deficitară - capitalul - şi o alocă imparţial pe baza unei analize riguroase de credit către cele mai sigure şi eficiente investiţii. În plus, băncile asigură disciplina financiară în cadrul unei economii, întrucât ele trebuie să se asigure că îşi vor recupera resursele financiare împrumutate, cu un randament adecvat. Prin urmare, băncile vor ierarhiza proiectele de investiţii în funcţie de randament şi risc şi vor monitoriza modul de utilizare a fondurilor împrumutate. Astfel, prin intermediul unei activităţi eficiente şi sănătoase, băncile impun disciplina financiară la scara întregii economii. Toate aceste funcţii explică de ce băncile sunt supuse unui grad mai ridicat de reglementare şi supraveghere decât în cazul celorlalte instituţii din cadrul economiei.

În cazul ţărilor de tranziţie, care au sisteme financiare mai puţin complexe, băncile joacă un rol şi mai pronunţat decât în economiile dezvoltate, deoarece acestea sunt principalele instituţii care produc informaţia necesară pentru desfăşurarea intermedierii financiare.