Implicațiile pe care le-a avut aderarea României la Uniunea Europeană din punct de vedere al firmelor românești

INTRODUCERE

Primii paşi în construcţia europeanã au avut loc în urmã cu aproape 50 de ani, o datã cu semnarea Tratatului de la Paris (1951) prin care s-a înfiinţat Comunitatea Europeanã a Cărbunelui şi a Oţelului prin voinţa comunã a şase membri fondatori: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. Apoi, prin Tratatul de la Roma (1957), aceste şase ţãri au hotărât crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM). Au fost necesari 16 ani pentru a se realiza prima extindere a Comunităţii Economice Europene de la şase la nouă membri (1973: Danemarca, Irlanda, Marea Britanie), după care procesul de integrare s-a accelerat. Comunitatea Europeanã a avut o evoluţie dinamicã, înregistrând unele schimbări şi perfecţionări la nivel organizatoric şi instituţional. Cele mai importante evenimente ale anilor 80 pentru integrarea vest-europeană le-au constituit extinderea de la 9 la 12 membrii şi crearea Pieţei Unice Europene.

Deşi prevăzută chiar prin Tratatul de la Roma, Piaţa Unicã a fost impulsionată în mod deosebit de Jacques Delors începând din 1985, când acesta a devenit preşedintele Comisiei Europene. La Summit-ul de la Luxemburg ce a avut loc la numai şase luni după iniţiativa lui Delors, în decembrie 1985, s-a adoptat Actul Unic European, intrat în vigoare în iunie 1987.

Tratatul asupra Uniunii Europene, cunoscut sub numele de Tratatul de la Maastricht a fost semnat la 7 februarie 1992 de miniştrii Afacerilor Externe şi de Finanţe ai celor 12 ţãri membre.

Particularitatea acestei noi faze constă nu numai în modificarea conceptului de Comunitate Europeană în cel de Uniune Europeană, dar şi în extinderea integrării de la domeniul economic la cel monetar şi politic.

Obiectivele Uniunii stipulate în Tratat sunt:

- promovarea progresului economic şi social echilibrat şi durabil, prin stabilirea unei uniuni economice şi monetare, cu o monedã unicã;

- punerea în practicã a unei politici externe şi de securitate comune, cu definirea în timp a unei politici de apărare comunã. Uniunea Europeanã dispune de un cadru instituţional unic, format din instituţiile comunitare şi Consiliul European;

- tratatul asupra Uniunii Europene abordează nu numai domeniile economic, monetar , politic, ci şi cultura, învăţământul şi socialul. Conceptul de dialog social, care fusese introdus de Actul Unic European, a fost definit de Art. 3 al Protocolului Social de la Maastricht. Se considerã cã prin aceste texte s-a înregistrat un progres evident către o politicã socialã europeanã, dar Europa se aflã încă departe de uniunea socială.

Obiectivele Uniunii sunt prevăzute a fi atinse potrivit condiţiilor şi ritmurilor stipulate de Tratat, cu respectarea principiului subsidiarităţii, aşa cum a fost el definit în Art. 3B al Tratatului instituind Comunitatea Europeanã.

Instituţiile Uniunii Europene desemnate sã realizeze obiectivele (Art. 7) în limita puterilor conferite prin Tratat sunt:

• Parlamentul European;

• Consiliul European;

• Comisia Europeanã;

• Curtea de Justiţie;

• Curtea de Conturi.

Consiliul şi Comisia sunt asistate de Comitetul Economic şi Social, precum şi de Comitetul Regiunilor, ambele având rol consultativ.

După aproximativ cinci ani de la semnarea Tratatului de la Maastricht, au fost aduse amendamente la tratatele anterioare şi s-a stabilit simplificarea tratatelor care înfiinţaseră cele trei Comunităţi Europene pentru a fi adaptate la realităţile prezentului prin semnarea unui nou tratat, cunoscut sub numele de Tratatul de la Amsterdam (octombrie 1997).

Tratatul de la Amsterdam introduce patru mari domenii:

a. libertate, securitate şi justiţie;

b. uniunea şi cetăţenii săi;

c. politica externã eficientã şi coerentã;

d. problemele instituţionale.

În ceea ce priveşte formele instituţionale lansate în vederea extinderii Uniunii Europene, Tratatul prevede întărirea rolului Parlamentului European, extinderea votului cu majoritate calificatã în Consiliu, structura Comisiei Europene şi modul ei de funcţionare, precum şi consolidarea principiului subsidiarităţii.

În anii 90 construcţia europeanã a înregistrat o dinamicã mai acceleratã, cu noi şi importante elemente, prin amplificarea domeniilor de integrare, prin aderarea la Uniune a încă trei ţãri - Austria, Finlanda, Suedia - şi lansarea extinderii procesului de integrare spre Europa Centralã şi de Est.

În anul 1995, Uniunea Europeanã a trecut de la 12 la 15 membri, prin aderarea celor trei ţări amintite mai sus. Procesul de integrare a celor trei state poate fi caracterizat ca fiind un proces rapid, ce a necesitat numai trei ani de negocieri (dificile), în condiţiile în care, în momentul aderării, fiecare dintre candidate era mai bogatã decât media Uniunii. Ritmul rapid de integrare reiese din comparaţia cu Spania şi Portugalia, amândouă mai sărace decât media pe UE şi ale căror negocieri au durat şapte ani înainte de a deveni membre depline în 1986.

Aderarea ţãrilor est-europene, care sunt chiar mai sărace decât Spania şi Portugalia, având sectoare agricole mari şi aflându-se într-un proces dureros de tranziţie la economia de piaţã, se aşteaptă sã fie mai complicatã.

UE are douã obiective strategice de bazã în ceea ce priveşte extinderea spre Est:

- Primul obiectiv este crearea unei Europe care sã garanteze pacea şi stabilitatea prin garantarea democraţiei, aplicarea legilor, respectarea drepturilor omului şi protecţia minorităţilor. „Impresia mea este cã cea mai bunã cale de a face din Europa un loc mai stabil, unde suferinţele trecutului sã dispară cu adevărat, este sã mergem înainte cu deplina integrare a continentului european”, declara Günter Verheugen, Comisarul european pentru extinderea UE, într-un interviu acordat redactorului-şef al revistei Europe la Washington.

- Al doilea obiectiv îl reprezintă crearea unei pieţe deschise şi competitive. Acest obiectiv dã posibilitatea ţãrilor din Europa Centralã şi de Est, care încă suferă de pe urma moştenirii comuniste, sã găsească şi sã ofere popoarelor lor cel puţin oportunităţi pentru un trai decent.

Viitorul Uniunii Europene este condiţionat de succesul procesului de reformă cu care se confrunta instituţiile Uniunii. Ultimul moment decisiv al dezbaterii şi stabilirii mizelor acestui proces îl constituie Consiliul European

de la Nisa, din decembrie 2000.

CAP.1. PROCESUL INEGRĂRII EUROPENE

1.1 Noţiuni generale privind procesul integrării interstatale

Un fenomen definitoriu al economiei mondiale postbelice este integrarea interstatală. Acest fenomen a cuprins atât lumea dezvoltată cât şi pe cea în curs de dezvoltare. În condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane, diviziunea mondială a muncii se adânceşte; apar noi tendinţe de specializare internaţională şi ca urmare, noi complementarităţi ale economiilor naţionale. În literatura de specialitate noţiunii de "integrare economică" i se dau mai multe accepţiuni Integrarea economică internaţională poate fi definită ca fiind "crearea celei mai de dorit structuri economice mondiale, prin suprimarea obstacolelor artificiale din calea funcţionării optime şi prin introducerea deliberată a tuturor elementelor necesare coordonării şi unificării. În opinia altor specialişti integrarea economică este un proces complex de accentuare a interdependenţelor dintre ramurile economiei naţionale şi dintre economiile diferitelor ţări, caracteristic economiei contemporane.