Rolul Impozitelor Directe

CONCEPTE TEORETICE PRIVIND IMPOZITELE ŞI TAXELE

1.1 CARACTERIZAREA IMPOZITELOR

Denumirea de “fisc” provine din limba latină, unde “fiscus” înseamnă coş sau paner. Putem deduce deci, că, la începuturile sale activitatea fiscală se servea pe un coş sau paner pentru a colecta hrana sau alte obiecte de trebuinţă personală de la cei cărora le prisoseau, pentru cei bolnavi, handicapaţi, lipsiţi de mijloace e trai, bătrâni. Cu alte cuvinte, activitatea pe care azi o numim “asistenţă socială” este cea care a inventat fiscul, chiar înainte de a fi apărut statul, fiind o preocupare a activităţilor umane de constituire a unor resurse necesare vieţii şi redistribuirea lor.

După apariţia statului ca organizator al vieţii sociale, nevoia de resurse a crescut dând amploare activităţii fiscale care se impune ca un ansamblu al proceselor de formare şi redistribuire a resurselor, mai întâi sub forma lor naturală, apoi sub formă bănească, necesar al colectivităţilor locale, cât şi a celor statale, legate de omogenizarea obiectivelor de interes public(drumuri, poduri, clădiri publice) armată şi dotarea acesteia. Dezvoltarea activităţii statale şi amploarea relaţiilor băneşti odată cu apariţia economiei de piaţă a favorizat apariţia “finanţelor”, ca un concept mai cuprinzător al fiscului şi incluzându-l pe acesta.

Impozitele sunt cunoscute din antichitate şi se presupune că au apărut în evoluţia societăţii omeneşti în cadrul primelor formaţiuni statale, fiind determinate de necesitatea întreţinerii materiale a celor care exercitau forţa publică, îndeplinind atribuţiile autoritare de conducere a statelor. Încă de la apariţia lor, impozitele au fost concepute diferit fiind influenţate în mod diferit de dezvoltarea economico-socială şi de cheltuielile publice acceptate de fiecare stat.

Date despre impozitele şi cheltuielile din antichitate se cunosc mai ales din istoria statelor antice, grec si roman. În statul antic anterior principalul impozit era pretins de la proprietarii de terenuri si alte bunuri. Se mai percepeau impozite asupra veniturilor meseriaşilor taxelor pentru reaşezarea produselor în piaţă a produselor agricole, precum si de impozit extraordinar pe veniturile cetăţenilor bogaţi perceput în timp de război.

În statul roman antic principalul impozit percepu era “tributum”. La început acesta a fost percepu de la locuitorii provinciilor cucerite, ca ulterior să fie extins asupra tuturor cetăţenilor statului roman care aveau proprietăţi imobiliare iar mai târziu şi pentru bunuri mobile. Concomitent cu tributum se percepea un impozit asupra vânzărilor de bunuri, un impozit pe meşteşuguri şi de asemenea s-a aplicat temporar un impozit pe numărul sclavilor şi impozitul datorat pe celibatari.

Mai târziu, în evul mediu, impozitele au început să capete o formă mai largă. Cele mai concludente date din evul mediu sunt cele privind impozitele şi organizarea fiscală aplicate în Republica Florenţa din Italia, în perioada secolelor XII – XV. La începutul acestei perioade, există un impozit pe veniturile cetăţenilor bogaţi, care se percepea pe baza unei “scări” progresive, mai existau impozite pe succesiuni şi pe sare, ca şi taxe vamale la intrarea mărfurilor în Republică. Impozitul vechi pe venit a fost înlocuit cu impozitul denumit ”estimo” aplicat asupra tuturor bunurilor cetăţenilor care erau incluse în “registro del estimo” pe baza declaraţiilor contribuabililor. După trei secole impozitul “estimo” a fost modificat conform cerinţelor de impunere a averilor, mai ales a comercianţilor şi bancherilor care erau evaluate separat de mai mulţi agenţi fiscali.

De asemenea în evul mediu sunt remarcabile şi impozitele aplicate în Principatele Române în care şirul mare al ţărilor ordinare cuprindea biroul aşezat ca “cisla” asupra localităţilor şi perceput cu denumirea de “aferturi” - văcăritul, vânătoritul, cărora li se adăugau dările extraordinare(ploconul steagului la urcarea pe tron a domnitorului).

1.2 CONŢINUTUL ŞI ROLUL IMPOZITELOR

Definirea impozitului nu variază prea mult de la un autor la altul. Astfel Gaston Jeze reţine că “impozitul este o prestaţie pecuniară pe cale de autoritate cu titlu definitiv şi fără contraprestaţie în vederea acoperirii cheltuielilor publice”.

Într-o lucrare mai recentă, Lucien Mehl şi Pierre Beltrame definesc “impozitul ca o prestaţie pecuniară, pretinsă de autoritatea publică de la persoane fizice sau morale după capacităţile lor contributive şi fără contraprestaţie determină, în principal pentru acoperirea cheltuielilor publice, şi, în mod accesoriu cu scopuri intervenţioniste ale puterii publice.”