Sistemul Fiscal din România

Conceptul şi necesitatea fiscalităţii

1.1.Conceptul de fiscalitate

Noţiunile privind «fiscalitatea», «sistemul fiscal» şi «fiscul» au apărut pe o anumita treapta de dezvoltare a societăţii, pentru a răspunde unor necesităţi obiective economico-financiare şi sociale ale statului.

Asupra celor trei noţiuni exista multe interpretări, înţelegeri şi definiţii, în funcţie de elementele componente, înţelegerea relaţiilor şi interacţiunilor între aceste elemente, modul de percepere a rolului şi funcţiilor lor în sistemul economico-social, în raport de determinările şi finalitatea acestora.

În dicţionarul ,,Le petit Larousse" «fiscalitatea» este definita ca ,,sistem de percepere a impozitelor, ansamblul legilor la care se raportează", iar noţiunea de «fisc» este definita ca activitate de ,,administrare însărcinata cu calcularea şi perceperea impozitelor".

Potrivit definiţiei din dicţionarul enciclopedic al limbii romane, «fiscalitatea» este un sistem de percepere a impozitelor şi taxelor prin fisc", iar «fiscul» o ,,instituţie de stat care stabileşte şi încasează contribuţiile către stat, urmăreşte pe cei care nu şi-au plătit în termen aceste contribuţii".

Unii autori, pornind de la definirea impozitelor ca forma de prelevare a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului, în vederea acoperirii cheltuielilor publice, privesc fiscalitatea ca ,,o legătură între stat şi persoanele fizice sau juridice".

Dan Drosu Şaguna priveşte fiscalitatea prin prisma elementelor componente formate din ,,totalitatea taxelor şi impozitelor reglementate prin acte normative".

Încercând o abordare relaţional-sistemica a fiscalităţii, unii autori definesc sistemul fiscal ca fiind ,,totalitatea impozitelor instituite de stat care-i procura acestuia o parte covârşitoare din veniturile bugetare, fiecare impozit având o contribuţie specifica şi un regulator în economie" sau ca ,,un ansamblu de concepte, principii, metode, procese cu privire la o mulţime de elemente (materie impozabila, cote, subscripţii fiscale) între care se manifesta relaţii care apar ca urmare a proiectării, legiferării, aşezării şi perceperii impozitelor şi care sunt gestionate conform legislaţiei fiscale, în scopul realizării obiectivelor sistemului".

Abordările teoretice existente, cât şi experienţa practica permit conturarea concluziei ca fiscalitatea defineşte sistemul de principii, reguli şi norme legiferate privind: evidenta şi gestiunea contribuabililor, stabilirea, evidenţierea şi stingerea obligaţiilor fiscale, controlul şi soluţionarea plângerilor, acordarea de asistenta fiscală contribuabililor pentru cunoaşterea şi aplicarea corecta a legislaţiei fiscale.

Fiscalitatea se detaşează astăzi în cadrul ştiinţelor economico-sociale ca o ştiinţa aparte care poate fi definita ca un ansamblu coerent de noţiuni, idei, teorii şi doctrina de judecaţi de valoare şi reflectări teoretice şi în planul practicii fiscale, precum şi de tehnici, metode şi procedee de măsurare, evaluare, gestionare şi stimulare a activităţii economico-sociale.

Autonomizarea fiscalităţii din cadrul ştiinţei finanţelor publice şi dezvoltarea de sine-stătătoare a acesteia s-a făcut cu întârziere, din cauza unor dificultăţi obiective ori subiective de ordin general, dar şi particular:

1.Perceptia negativă a fiscalităţii, destul de des răspândită, a generat imaginea unei activităţi despre care nu se poate vorbi ca şi despre o idee pozitiva din disciplina ştiinţifică.

Aceasta a făcut ca discuţiile şi analizele privind fiscalitatea să fie considerate ca aparţinând accesorial dezbaterilor ştiinţifice, fiind împinsă la periferia necesităţilor de cercetare, fără meritul de a investi într-un asemenea demers.

Regulile rigide şi obiectivele greu motivabile, impactul asupra mediului profesional şi de viata dificil de evaluat au îndepărtat fiscalitatea de rigoarea ştiinţifică şi interesul de cercetarea academica.

2. Diversitatea metodelor şi tehnicilor specializate, excesul de tehnicitate au descurajat încercările pertinente de analiza şi cercetare. Factorul de descurajare a contribuit la anularea eforturilor de disciplinare ştiinţifică a evoluţiei fiscalităţii, accentuând imagine opacităţii şi aridităţii fenomenologice a acesteia.

O perioada lungă de timp, care se întinde şi în prezent, fiscalitatea a fost perceputa ca o aglomerare de reguli şi procedee tehnice, încadrate într-un sistem ce funcţionează imprevizibil, care nu permite anticiparea, cunoaşterea, stăpânirea efectelor şi înţelegerea mecanismelor interne de funcţionare.

3. Fenomenele publice fiscale sunt rezultatul unor interacţiuni complexe, polarizează o multitudine de interese generale, de grup sau individuale, determinând varietatea intervenţiilor structurilor statale. Toate acestea generează un grad ridicat de sensibilitate a fiscalităţii la evoluţiile şi transformările rapide ce au loc în societate şi presupune antrenarea unei varietatea mari de cunoştinţe din medii ştiinţifice diferite de abordare.

Pana în prezent nu s-a putut construi o masa rotunda la care să se analizeze şi să se evalueze ştiinţific şi pluridisciplinar fiscalitatea.

Imposibilitatea de depăşire a acestui obstacol a făcut ca obiectul de studiu al fiscalităţii să rămână divizat şi ataşat altor discipline de graniţa, cum ar fi politica, sociologia psihologica şi dreptul.

Discursul fiscal s-a ataşat acestor discipline şi a conturat obiective mixate, cum ar fi: politica fiscală, dreptul fiscal şi chiar sociologia şi psihologia fiscală, fără a clarifica conceptual şi ştiinţific fiscalitatea.

După traversarea acestei perioade de ,,rătăcire" a sensurilor şi obiectivelor fiscalităţii şi legitimarea intervenţiei statului în economie, interesul pentru abordarea ştiinţifică şi individualizarea disciplinara a fiscalităţii a crescut simţitor.

Fiscalitatea s-a constituit mai întâi ca un domeniu al finanţelor publice în cea de-a doua jumătate a secolului al XlX-lea. În aceasta perioada scientista, parcurgând traseul ştiinţelor sociale, finanţele publice au câştigat accesul la ştiinţa finanţelor, aceasta fiind considerata o ştiinţa complexa.

În anul 1903, F. Nitti sublinia în lucrarea ,,Principii ale ştiinţelor finanţelor" ca, la fel ca disciplinele relative la societatea umana, ştiinţa finanţelor prezintă dificultăţi considerabile de dezvoltare, pentru ca ea studiază fenomene care acţionează şi reacţionează unele asupra altora şi a căror complexitate este adesea foarte mare.