Studiu privind Principalele Operațiuni la Sucursala Județeană CEC Timiș

CAPITOUL I.

PREZENTAREA GENERALĂ A CEC S.A.

1.1. SCURT ISTORIC

Sistemul bancar îşi are originile în trecutul îndepărtat existând mărturii foarte vechi ce atestă practicarea unor activităţi care într-o formă mai mult sau mai puţin evoluată pot fi considerate ca primii paşi pe tărâmul practicii bancare.

Există diferite păreri cu privire la originea băncilor. Unii cercetători afirmă că primii bancheri au fost cei ce efectuau schimbul de bani, moment asociat apariţiei şi circulaţiei monedei metalice.

După alţi cercetători, noţiunea de bancă este asociată momentului în care un grup de persoane a avut ideea să primească disponibilităţi băneşti, sub forma depunerilor de la cei ce doreau să facă economii şi în baza acestor depozite să ofere împrumuturi celor ce aveau nevoie de fonduri suplimentare.

Primele dovezi ale unei activităţi bancare pe teritoriul României au fost descoperite în anii 1786 – 1855 şi sunt reprezentate de 55 de plăci de piatră datând din perioada Daciei Traiane, descoperite într-o zonă de mine aurifere.

În perioada modernă, primele case de economii în România au apărut nu ca instituţii create de stat sau de capitalişti, ci ca organizaţii muncitoreşti de prevedere şi ajutor reciproc, prin mijlocirea cărora muncitorii încercau să reziste împotriva lipsurilor şi greutăţilor situaţiei lor.

Prima iniţiativă în acest sens au avut-o muncitorii tipografi din Braşov, care în 1846 au înfiinţat o asociaţie de ajutor reciproc.

Cinci ani mai târziu, în 1851, muncitorii tipografi din Timişoara au înfiinţat şi ei o “Casă comună de ajutor”, iar în 1858 în Bucureşti s-a înfiinţat “Casa de ajutoare şi prevedere a lucrătorilor tipografi”.

Pornind de la propriile ei necesităţi cum ar fi: necesitatea centralizării şi transformării în capital a sumelor de bani existente în mâinile populaţiei, burghezia a ajuns şi ea să susţină ideea constituirii caselor de economii.

În Ţara Românească, primul proiect pentru înfiinţarea unei Case de economie a apărut în 1845, proiectul aparţinând lui Costache Bălcescu, fratele mai mare al revoluţionarului democrat Nicolae Bălcescu. În 1856 a fost creată Banca Naţională a Moldovei cu sediul la Iaşi, care a fost prima instituţie bancară ce îşi desfăşura activitatea pe teritoriul României. Banca a fost creată de un bancher prusac dar în anul următor a dat faliment din lipsă de fonduri.

Constituirea unor instituţii de credit între care şi a unei Case de economii, era atât de solicitată de cerinţele dezvoltării economiei încât nu mai putea fi amânată.

Astfel, în 1864, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, ia fiinţă “Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni” ca o instituţie menită să contribuie la înlăturarea formelor înapoiate ale creditului cămătăresc, la dezvoltarea producţiei capitaliste şi la punerea la dispoziţia statului a unor resurse de mijloace băneşti pentru modernizarea administraţiei de stat, pentru construcţia de căi ferate, şosele, etc.

Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni este chemată să-şi aducă aportul la consolidarea relaţiilor de producţie capitaliste şi la formarea suprastructurii societăţii capitaliste.

Legea pentru instituirea unei asemenea instituţii prevedea la articolul 1:

“Se instituie o Casă de Depuneri şi Consemnaţiuni, care sub autoritatea Ministerului Finanţelor şi sub privegherea unei comisii să strângă şi să administreze fondurile provenite din:

a) depuneri voluntare, judiciare şi administrative;

b) consignaţii ordonate sau autorizate prin articole speciale din condica civilă, criminală sau comercială sau de vreo altă lege specială şi care se vor preciza prin regulamentul legii;

c) succesiunile vacante;

d) fondurile ce vor proveni din bunurile sechestrate;

e) fondurile comunale şi districtuale ce vor prisosi pentru cheltuielile lor;

f) cauţiile agenţilor contabili, întreprinzători de lucrări publice, cumpărătorilor şi arendaşilor, întrucât acestea nu se vor face în ipoteci de imobile;

g) cauţiile ce contribuabilii vor fi datori a o da în cazurile prevăzute de lege;”

Dobânda care urma să fie plătită depunătorilor a fost stabilită la 5%, ea calculându-se începând din a 61-a zi de la data depunerii.

Resturile trebuiau efectuate în cel mult 30 de zile de la data cererii iar numerarul disponibil a casei putea fi dat cu împrumut statului sau particularilor.

Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni funcţiona ca o instituţie aşa-zis autonomă, cu personalitate juridică şi cu un patrimoniu propriu provenit din fondurile administrate.

Ea avea un buget propriu, care figura numai ca un cont de ordine şi evidenţă în bugetul statului.

Cheltuielile Casei se acopereau din veniturile proprii.

În primii 12 de ani de existenţă, până în 1876, Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni a acordat o atenţie relativ mai redusă atragerii economiilor băneşti ale populaţiei, iar plasamentele s-au limitat la împrumuturi acordate statului, judeţelor şi comunelor.

Legea din 1876 ce se referă la reorganizarea Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni a acordat atenţie mare atragerii economiilor băneşti ale populaţiei, ceea ce a dus la reorganizarea din anul 1880, prin care a fost creată Casa de Economie ca o anexă a Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni.

S-a constatat o nouă tendinţă de orientare a plasamentelor astfel că în anul 1878, pentru prima dată de la înfiinţare, instituţia a acordat împrumuturi capitaliştilor.

Astfel în anul 1930 Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni şi Economie a fost reorganizată prin scindarea în două instituţii specializate, Casa Generală de Economie şi Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni.

Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni a primit sarcina să exercite mai departe monopolul asupra atragerii depunerilor cu caracter obligatoriu iar Casa Generală de Economii a primit sarcina să se ocupe de atragerea economiilor băneşti şi să efectueze operaţii care aveau un vădit caracter bancar.

În baza unei convenţii încheiată între Casa Generală de Economii şi Regia Autonomă PTT, aceasta din urmă şi-a luat obligaţia să înfiinţeze la oficiile şi agenţiile sale, ghişee speciale, care să efectueze încasări şi plăţi pe seama Casei Generale de Economii.

Astfel se creează posibilitatea folosirii de către aceasta a celor 1600 de oficii şi agenţii poştale dinţară, precum şi serviciile factorilor poştali.