Portretul Vorbit

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE

1.Scurt istoric asupra semnalmentelor şi portretului vorbit

Din cele mai vechi timpuri s-a impus nevoia diferenţierii unui om de altul, folosindu-se în acest scop deosebirile care-i individualizau şi anume: aspectul exterior al feţei, corpolenţa, existenţa unor malformaţii congenitale sau accidentale, anumite ticuri sau obiceiuri.

Deosebirile dintre aspectele exterioare ale persoanelor au fost folosite, cu trecerea timpului, şi de organele judiciare ale statelor în vederea identificării infractorilor. Printre preocupările de bază ale organelor judiciare au fost şi cele referitoare, pe de o parte, la identificarea persoanelor în virtutea trăsăturilor exterioare caracteristice fiecărui individ, iar pe de altă parte, la crearea, pe această bază, a unui sistem de înregistrare şi evidenţă a persoanelor ce încălcau normele juridice.

În acest context a apărut şi a intrat în terminologia judiciară noţiunea de ,,semnalmente’’.

Prin semnalmente înţelegem trăsăturile exterioare, generale şi particulare, ale unei persoane, pe baza cărora aceasta poate fi recunoscută şi identificată .

Semnalmentele unei persoane trebuie privite atât sub aspect anatomic şi funcţional, cât şi în ceea ce priveşte particularităţile morfologice ale acestora.

Descrierea semnalmentelor unei persoane în vederea recunoaşterii şi identificării, trebuie făcută în mod clar şi sistematic, folosindu-se o terminologie elaborată, unitară şi precisă, pentru a se asigura eliminarea confuziilor şi greşelile ce se pot ivi. Aceasta se poate face cu ajutorul metodei portretului vorbit, care reprezintă un sistem ştiinţific de descriere şi comparare a semnalmentelor unei persoane sau ale unui cadavru .

Bazele portretului vorbit au fost stabilite în sec.XV de către Leonardo da Vinci, care arată că tehnica descrierii portretului vorbit constă în ,,maniera de a reţine şi reproduce profilul unei figuri umane după ce a fost văzută o singură dată’’. El a sistematizat organele corpului uman, considerându–le a fi de diverse tipuri: drepte, concave, convexe.

Tehnica identificării persoanelor după semnalmente a intrat însă în practica organelor de poliţie datorită lui Alphonse Bertillon (1853-1914), ajutor de grefier la Prefectura poliţiei din Paris, care în anul 1879 a propus, în vederea recunoaşterii recidiviştilor, măsurarea lungimii unor elemente invariabile ale scheletului şi corpului uman, creând astfel antropometria.

Metoda lui Alphonse Bertillon a constat în măsurarea, cu ajutorul unor instrumente (metrul şi compasul), a ansamblului corpului (talia, lungimea braţelor şi a bustului), a capului (înălţimea şi lăţimea lui), a înălţimii şi lăţimii urechii drepte şi a membrelor (lungimea labei piciorului stâng, a degetelor mijlociu şi mic de la mâna stângă şi a antebraţului aceleiaşi mâini).

Bertillon a elaborat, pe lângă înregistrarea antropometrică şi câteva metode de identificare pe baza semnalmentelor exterioare, fiind vorba, în principal, de metoda portretului vorbit, precum şi de albumul fotografic, ultimul marcând un salt calitativ în fotografia semnalmentelor.

Sistemul elaborat de Alphonse Bertillon a fost oficializat în Franţa în 1888, România situându-se printre primele ţări europene care a introdus această metodă, prin înfiinţarea în 1892, la Bucureşti, de către profesorul dr. Mina Minovici, a unui Serviciu de Antropometrie.

Ca urmare a înfiinţării acestui serviciu, sarcina pregătirii agenţilor de poliţie şi a funcţionarilor de la penitenciare şi-a asumat-o dr. Nicolae Minovici, profesor al Şcolii Româneşti de Antropologie.

Ulterior, metoda a fost continuu perfecţionată de către o serie de oameni de ştiinţă, cum ar fi Nicolae Minovici, D. Calinescu, etc.

2. Fundamentul ştiinţific al identificării după semnalmentele exterioare

Fundamentul ştiinţific al acestei identificări îl constituie individualitatea şi relativa stabilitate a caracteristicilor somatice ale fiecărui individ adult.

Pentru ca o persoană să poată fi deosebită de alta, sub raport criminalistic şi deci identificată, este necesar ca descrierea caracteristicilor sale anatomice să se facă după metode ştiinţifice, recurgându-se la o terminologie adecvată şi la criterii precise de apreciere a dimensiunilor .

Descrierea semnalmentelor (metoda portretului vorbit) are în vedere caracteristicile întregului corp, accentul fiind pus pe particularităţile anatomice ale feţei, în descriere fiind vizate volumul, forma, poziţia şi culoarea părţilor observate, fiecare element fiind apreciat nu în funcţie de un anumit sistem metric, ci în raport cu alte elemente anatomice care alcătuiesc ansamblul descris .

Posibilităţile de descriere diferă în funcţie de persoana care le efectuează, precum şi de utilajul tehnic ajutător destinat acestui scop. Uneori descrierea unui individ de către un martor ocular este incompletă, chiar eronată, din cauza unor împrejurări obiective sau subiective ce împiedică o bună percepţie.

În acest context trebuie subliniată unitatea dintre cele două domenii ale criminalisticii şi anume, domeniul tehnic şi tactic. În esenţă, identificarea se face cu ajutorul unor metode şi tehnici specializate, în cadrul unor activităţi de urmărire penală, desfăşurate potrivit unor reguli tactice specifice ascultării martorilor sau victimelor infracţiunii .