Considerații teoretice și practice legate de obligația de întreținere în sistemul codului familiei și în cel al viitorului cod civil și propuneri de îmbunătățire a legislației în materie

Capitolul I Consideraţii introductive pe marginea obligaţiei de întreţinere

1.1. Generalităţi

Pentru a defini obligaţia de întreţinere vom porni de la definirea termenului de “întreţinere” prin care se înţelege faptul unei persoane de a pune la dispoziţia alteia cele necesare traiului, în temeiul legii sau al unui contract. Această definiţie se găseşte în lucrarea “Dicţionar de drept civil” a autorilor Mircea Costin, Mircea Mureşan şi Victor Ursa.

Din definirea termenului de mai sus se poate deduce faptul că obligaţia de întreţinere este acea îndatorire prin care o persoană pune la dispoziţie alteia cele necesare traiului. De asemenea mai rezultă şi o primă clasificare a obligaţiei de întreţinere în obligaţie de întreţinere legală şi obligaţie de întreţinere contractuală. In lucrarea de faţă ne vom referi la obligaţia de întreţinere legală.

Prin cele necesare traiului se înţelege atât nevoile de ordin material-cum ar fi de exemplu hrana, locuinţa si îmbrăcămintea- cât si nevoile de ordin spiritual, moral-reprezentate prin: nevoi culturale, ştiinţifice, de informare, de agrement.

Mulţi autori nu iau in considerare obligaţia de întreţinere convenţională, şi fără a mai face distincţia între obligaţia de întreţinere legală şi obligaţia de întreţinere convenţională atunci când folosesc sintagma obligaţia de întreţinere se refera de fapt doar la obligaţia de întreţinere legală. Spre exemplu autorul Constantin Crisu în “Acţiuni civile în justiţie-Teorie şi practică judiciară” se referă doar la obligaţia de întreţinere legală deşi nu face o precizare expresă în acest sens.

In cele mai multe cazuri obligaţia de întreţinere legală ia naştere ca efect al căsătoriei. Obligaţia de întreţinere legală mai poate lua naştere şi ca efect al rudeniei ori prin adopţie.

Reglementarea legală se regăseşte în prezent în Codul Familiei, titlul II, capitolul IV, articolele 86-96.

Constantin Crisu defineşte obligaţia de întreţinere ca fiind: mijlocul procesual prin care persoana îndreptăţită solicită instanţei de judecată să oblige persoana pârâtă, în baza obligaţiei stabilite de lege, să-i presteze întreţinerea. Aşa cum am precizat mai sus autorul Constantin Crisu nu dă o definiţie cuprinzătoare, definiţia de mai sus referindu-se doar la obligaţia de întreţinere legală, şi nu la obligaţia de întreţinere în întregul ei. De aceea definiţia ar fi completă dacă ar fi formulată de genul: mijlocul procesual prin care persoana îndreptăţită solicită instanţei de judecată să oblige persoana pârâtă, în baza obligaţiei stabilite de lege sau de convenţia părţilor, să-i presteze întreţinerea.

De-a lungul timpului obligaţia de întreţinere a primit diverse denumiri printre care cele mai folosite în practică şi în doctrină sunt pensie de întreţinere, pensie de urmaş şi pensie alimentară. Referitor la aceste denumiri vom analiza pe fiecare în parte arătând raţiunile care au dus la apariţia acestora şi aspecte criticabile legate de acestea.

Luând cronologic apariţia acestor denumiri date obligaţiei de întreţinere, prima apărută în practică a fost aceea de pensie alimentară. Această denumire este improprie pentru a desemna obligaţia de întreţinere deoarece această obligaţie are o sferă mult mai largă decât obligaţia de a procura pentru o persoană hrana necesară acesteia. Intitulând obligaţia de întreţinere “pensie alimentară” am fi tentaţi să credem că obligaţia de întreţinere ar consta doar în procurarea de hrană pentru cel ce se datorează întreţinerea. Deşi obligaţia de a asigura hrana pentru cel aflat în întreţinere este una din cele mai importante obligaţii, sau poate chiar cea mai importantă obligaţie dintre cele aflate în componenta întreţinerii, totuşi sunt şi alte obligaţii la fel de importante care se regăsesc în conceptul de întreţinere.

Având în vedere consideraţiile de mai sus se poate spune că sintagma de pensie alimentară a intrat in desuitudine, fapt pentru care prin Ordonanţa de urgenţă a guvernului cu numărul 138 din 14 septembrie 2000, pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, la art.III, intitulat “Următorii termeni din Codul de procedură civilă se înlocuiesc astfel”: denumirea de pensie alimentară se înlocuieşte cu pensie de întreţinere.

In momentul de faţă se folosesc denumirile de pensie de întreţinere şi pensie de urmaş atât în legislaţie cât şi în practică. Ambele denumiri sunt folosite pentru a individualiza mai bine obligaţia de întreţinere.

Prin pensie de întreţinere se înţelege prestarea obligaţiei de întreţinere în mod direct de către cel ce este obligat în virtutea legii a o datora, iar pensie de urmaş desemnează acea situaţie în care cel obligat a presta întreţinerea este decedat şi nu poate să presteze în mod direct întreţinerea. In acest caz –dacă întreţinătorul este asigurat- terţul asigurator (în România acest terţ asigurator este de regulă statul) va presta întreţinerea în numele susţinătorului, pe durata la care ar fi fost obligat şi întreţinătorul dacă ar fi trăit. Deşi cuantumul pensiei de urmaş ar trebui să fie cel care ar fi fost efectiv prestat de susţinător în practică s-a procedat şi altfel. Vom dezvolta într-un capitol ulterior această problematică.

Denumirea de pensie de întreţinere a fost criticată de autorii Dicţionarului de drept civil, considerându-se că este un sinonim impropriu pentru a desemna obligaţia de întreţinere.

1.2 Caracterele obligaţiei de întreţinere

Caracterul imperativ al obligaţiei de întreţinere este dat de faptul că obligaţia de întreţinere este impusă de lege. După cum am arătat mai sus, ne vom referi doar la obligaţia legală de întreţinere, deoarece nu se poate spune că şi obligaţia de întreţinere convenţională este impusă de lege, ci din contră aceasta este expresia de voinţă a părţilor unui contract. Desigur că autorii care consideră că obligaţia de întreţinere este imperativă se referă doar la obligaţia legală de întreţinere ceea ce nu acoperă întreg conceptul de obligaţie de întreţinere, care este mai vast.

Caracterul imperativ înseamnă că părţile nu pot înlătura ori restrânge obligaţia de întreţinere prin acte juridice, ea existând prin simpla întrunire în fapt a condiţiilor prevăzute de lege .

Caracterul imperativ este specific obligaţiei de întreţinere legală pentru ca în cazul obligaţiei convenţionale deşi contractul este legea părţilor, această obligaţie poate surveni modificări prin acordul părţilor, pe când în cazul obligaţiei legale de întreţinere nu este admisă nici o convenţie contrară.

Unii autori consideră că există o excepţie de la caracterul imperativ al obligaţiei de întreţinere, şi anume faptul că renunţarea la obligaţia de întreţinere pentru trecut este valabilă. Este adevărat că obligaţia de întreţinere atâta timp cât nu este solicitată se presupune că cel ce era îndreptăţit nu s-ar afla în nevoie şi nu se mai acorda pentru trecut, însă această situaţie nu poate fi privită ca o renunţare, ci ca o pierdere a dreptului de întreţinere prin pasivitate, deoarece întreţinerea nu se acordă din oficiu, ci ea trebuie să fie solicitată. Pe de altă parte această pierdere a dreptului de întreţinere pentru trecut are loc doar atunci când cel îndreptăţit la întreţinere nu dovedeşte că această pierdere se datorează celui obligat la întreţinere care spre exemplu a făcut repetate promisiuni mincinoase că va plati. In acest caz întreţinătorul nu pierde dreptul de întreţinere pe durata de timp în care a fost indus în eroare de întreţinător că va plăti obligaţia sa. Concluzionând se poate spune că obligaţia de întreţinere se pierde doar atunci când cel îndreptăţit la întreţinere stă în pasivitate fără ca această atitudine să fie determinată de actele întreţinătorului care dă asigurări false că va executa de bunăvoie obligaţia sa.