Contractul de vânzare-cumpărare

,, Trăim din ce în ce mai mult contractual “ , spunea încă din 1937 L. Josseran , un mare civilist francez . Alegaţia este valabilă cu atât mai mult astăzi , când asistăm la o expansiune a fenomenului contractual , atât în materie civilă , cât, mai ales , în domeniul relaţiilor de afaceri comerciale .

Evoluţiile societăţii contemporane au condus nu numai în ţara noastră la expansiunea fenomenului contractual , atât din punct de vedere cantitativ , dar şi din acela al diversificării şi specializării.

În ansamblu , se poate afirma că materia contractelor civile este eterogenă , uneori fiind greu de găsit regula aplicabilă.

Dreptul special al contractelor este un corp de reguli care guvernează contractele uzuale. El fixează regulile speciale care organizează contractele cele mai frecvente prin care oamenii schimbă bunuri sau îşi fac servicii .

Legiuitorul român indică , de pildă , care sunt drepturile locatarului , ce obligaţii are depozitarul , cum se poate constitui aportul într-o societate civilă etc. Prin dispoziţii supletive se oferă modele de contracte iar uneori prin dispoziţii imperative se impun tipuri de contracte.

Teoria generală a obligaţiilor propune reguli comune tuturor contractelor . Ea prezintă astfel o perspectivă abstractă , enunţând regimul aplicabil oricărui contract .

În principiu , dreptul civil este dominat de principiul autonomiei de voinţă , cu corolarul său – libertatea de a contracta. Găsindu-şi chiar temei constituţional prin interpretarea art. 134 alin. 1 , 134 alin. 2 lit.a , libertatea de a încheia sau nu un contract , libertatea de a stabili condiţiile de fond şi de formă ale contractului .

CAPITOLUL I

NOŢIUNEA ŞI CARACTERELE JURIDICE ALE

CONTRACTULUI DE VÂNZARE – CUMPĂRARE

1. Introducere .

Deşi nu este cel mai vechi contract , vânzarea – cumpărarea este fără îndoială cel mai răspândit astăzi , permitând desfăşurarea vieţii cotidiene a fiecărui persoane . S-a remarcat chiar o ,, expansiune a vânzărilor “ odată cu creşterea nivelului de trai , a mobilităţii persoanelor , a lipsei de spaţiu.

Efectul imediat al oricărui contract este acela de a da naştere unor obligaţii .În acest sens se vorbeşte de puterea obligatorie a contractului .

În acest capitol nu ne vom preocupa de modul în care se prezintă obligaţia valabil creata şi nici de dinamica acestei obligaţii pe parcursul exiistenţei sale . Dealtfel , în linii mari , toate obligaţiile , indiferent că s-au născut din acte juridice sau din fapte juridice , se comportă în acelaşi fel si produc aceleaşi efecte de ordin general.

În acest capitol ne preocupă o singură problemă : aceea de a defini noţiunea de contract de vânzare – cumpărare , precum şi a condiţiilor sale de valabilitate , privind contractul ca pe un izvor de obligaţii de sine-statator

2. Noţiunea

Vânzarea – cumpărarea este un contract prin care una dintre părţi

,, vânzătorul” stramută proprietatea unui bun al său asupra celeilalte părţi

,, cumpărătorul “ , care se obligă în schimb a plăti vânzătorului preţul bunului vândut (art. 1294 Codul Civil) . Transmiterea proprietăţii nu este însă esenţa , ci numai natura contractului de vânzare – cumpărare. În acest sens , prof. dr. Francisc Deak relevă ca art. 1582 Codul Civil francez , nu se referă expres la dreptul de proprietate , ci foloseşte temenul de ,, livrer une chose” , în sens de predare , de dare şi de transmitere a unui lucru.Aşa fiind , deşi Codul Civil se referă la transmiterea proprietăţii , urmează să fie calificat vânzare – cumpărare şi contractul prin care , în schimbul unui preţ , se transmite un alt drept decât dreptul de proprietate .Poate fi vorba de un drept real ( ex. dreptul de superficie , dreptul de servitute , dreptul de uzufruct) , ( de esenţa dreptului de superficie este suprapunerea a două categorii de drepturi reale : pe de o parte , dreptul la propietate al superficiarului asupra construcţiilor sau plantaţiilor , cât şi dreptul său de folosinţă asupra terenului pe care se află acestea , iar pe de altă parte , dreptul proprietarului asupra terenului în temeiul căruia poate pretinde superficiarului să folosească terenul potrivit destinaţiei la care este afectat şi să-i plătească o idemnizaţie dacă s-a convenit astfel . Dreptul real de servitute poate fi înstrăinat , dar numai împreună cu fondul al cărui accesoriu este. În ceea ce priveşte dreptul real de uzufruct , uzufructuarul poate închiria sau ceda numai exerciţiul , adică avantajele dreptului său , cedarea dreptului de uzufruct , nefiind posibilă. Rezultă că , în timpul cedării dreptului de uzufruct , uzufructuatorul rămâne titularului dreptului real , transmiţându-se – asemănător arendării- numai folosinţa dreptului), de un drept de creanţă ( de exemplu cesiunea de creanţă) sau de un drept din domeniul proprietăţii intelectuale ori , în mod excepţional , de drepturi asupra unei universalităţi care cuprinde nu numai drepturi , ci şi datorii (vânzarea unei moşteniri ) . Cesiunea de creanţă are ca obiect un bun incorporabil , cum sunt banii ca bun de gen aparte , care nu au valoare intrinsecă (cu excepţia doar a monedelor din metale preţioase).

Este vorba de transmiterea dreptului patrimonial de autor prin contracte de valorificare directă sau prin cedarea exerciţiului dreptului de autor şi transmiterea drepturilor din domeniul proprietăţii industriale (dreptul asupra brevetului de invenţie , drepturile născute din brevetul de invenţie , asupra mărcii de fabrică ) .

Vânzarea (cesuirea) unei moşteniri este un contract prin care titularul unui drept succesoral înstrăinează cu titlu oneros acest drept altei persoane (art. 1399 – 1401 Codul Civil ). Ea poate avea loc numai după deschiderea moştenirii .

Nu pot forma obiectul contractului de vânzare – cumpărare drepturile personale nepatrimoniale şi cele patrimoniale care au un caracter strict personal ( dreptul real de uz , dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor etc.) sau care sunt prevăzute de lege ori sunt contracte ,, intuitu personae “ ( ex. dreptul de întreţinere , dreptul la pensie etc.) .