Protecția Juridică a Drepturilor Omului în Cadrul European

CAPITOLUL I

DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI

1.1. Noţiuni Introductive

Problema drepturilor omului rămâne alături de cea a păcii ale cărei contururi promiţătoare ne oferă până în prezent numai o imagine îndepărtată a unei lumi cu mai puţine arme şi mai multă securitate – una din temele dominante ale vieţii şi protecţiei politice şi ale dezbaterii publice, în cea de-a doua jumătate a secolului XX.

Atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional atât în domeniul acţiunii politice de stat directe, cât şi în organizaţii şi reuniuni internaţionale şi în mijloacele de informare, se încearcă a se da răspunsuri problemelor multiple şi complexe legate de existenţa umană, de drepturile omului. Multiple şi complexe pe plan intern, deoarece, ele sunt parte integrantă a fenomenelor şi evoluţiilor vieţii politice, sociale şi culturale ale fiecărei ţări, iar problema realizării lor nu se poate pune decât într-un context istoric, naţional, social şi politic. Situaţia se prezintă diferit de la ţară la ţară, şi este în continuare evoluţie, depinzând de împrejurările istorice naţionale şi de direcţia pe care o urmează procesul de dezvoltare în fiecare ţară.

Pe plan internaţional, problematica drepturilor omului este strâns legată de evoluţia problemelor globale ale omenirii – securitatea, pacea, dezvoltarea. Multiple probleme care există şi apar în fiecare ţară nu pot fi soluţionate decât în contextul unei evoluţii pozitive în domenii cum sunt rezolvarea conflictelor existente şi prevenirea altora, asigurarea dezvoltării tuturor ţărilor lumii, menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

Drepturile omului reprezintă câmpul de exprimare a unui număr de teze şi orientări, de concepţii filozofice diferite despre om şi societate, de abordări mai generoase sau mai restrictive.

Astfel, unii oameni politici şi teoreticieni au pus şi pun accentul pe drepturile civile şi politice, susţinând ca garantarea acestora permite oamenilor să acţioneze şi pentru exercitarea celorlalte drepturi.

Au fost ignorate sau lăsate pe seama acţiunii exclusive a omului unele drepturi economice şi sociale, în ansamblu, egalitatea în drepturi, ceea ce în mod evident pune un segment al populaţiei în situaţia de a nu-şi putea exercita asemenea drepturi.

Până nu demult, tezele oficiale şi abordările din ţările est-europene se mulţumea să sublinieze importanţa drepturilor economice, sociale şi culturale. Aceasta ignora sau reducea la minimum exercitarea unor drepturi politice, cum sunt libertatea de exprimare, de întrunire şi organizare, participarea la conducerea societăţii, ceea ce în ultima instanţă dădea şi o accepţie foarte limitată drepturilor economice, sociale şi culturale şi deschidea posibilitatea unor abordări subiective, voluntariste, în afara controlului societăţii.

În ciuda diversităţii izvoarelor sale, drepturile omului şi libertăţile fundamentale au un caracter de universalitate şi sunt indivizibile, independente şi intim legate între ele. Comunitatea internaţională, în ansamblu, şi fiecare stat în parte, trebuie să trateze drepturile omului în mod global, într-o manieră echitabilă şi echilibrată, pe picior de egalitate, acordându-le aceeaşi importanţă .

În realitate, procesul realizării drepturilor omului nu este aşa cum nu a fost niciodată de-a lungul istoriei, unul armonios care să evolueze de la sine şi rectiliniu. Dimpotrivă, a fost şi rămâne un domeniu de luptă şi contestare pe plan intern şi internaţional, pentru drepturi, pentru acces la putere, la resurse şi respectiv, pentru o distribuire a acestora.

În fapt, deşi drepturile omului sunt universale, deşi toţi oamenii se nasc egali şi au drepturi egale, nu toţi au aceleaşi posibilităţi să-şi reclame şi să-şi exercite drepturile, şi există tendinţa de a se crea inegalităţi, de a se afirma drepturile unor grupuri în dauna altora, de a exclude unele sectoare ale populaţiei de la exercitarea drepturilor omului. De aceea, acţiunea în favoarea drepturilor omului porneşte de la necesitatea ca statul, societatea, prin diferite forme de acţiune, asigurând egalitatea în drepturi şi exercitarea drepturilor individuale, să devină un instrument al participării, al redistribuirii în favoarea tuturor, mai ales, a celor care sunt sau devin dezavantajaţi, pentru a evita excluderea, marginalizarea sau scoaterea lor în afara vieţii sociale .

În ceea ce priveşte drepturile omului, garantarea, exercitarea şi respectarea lor sunt strâns legate de organizarea vieţii politice şi de stat, de ansamblul măsurilor luate pe teritoriul unei ţări pentru reglementarea raporturilor umane.

Toate drepturile omului exprimă în mod clar această realitate, punând la teză realizările drepturilor omului, măsuri pe care fiecare stat, în parte, este chemat să le ia pe plan administrativ şi legislativ.

Pactul asupra drepturilor economice, sociale şi culturale prevede ca fiecare stat, în parte, se angajează să acţioneze, prin eforturi proprii cât şi prin asistenţă şi cooperare internaţională, pentru a se asigura în mod progresiv, prin toate mijloacele adecvate, în special, prin măsuri legislative, exercitarea acestor drepturi; statele părţi se angajează să garanteze că aceste drepturi vor fi exercitate fără nici o discriminare.

Dezvoltările din ultimele decenii vor putea fi considerate, în istoria secolului nostru ca un moment important în formarea unei adevărate „culturi a drepturilor omului” . În această perioadă a fost adoptat un mare număr de documente internaţionale privind drepturile omului, unele din ele au caracter general (Declaraţia universală a Drepturilor Omului, cele două pacte internaţionale), altele pentru eliminarea discriminărilor (rasiale, faţă de femei, în învăţământ) au pentru interzicerea şi pedepsirea unor fapte care aduc atingere unor drepturi esenţiale (genocid, sclavie), altele au caracter oarecum special (drepturile copilului, eliminarea torturii şi a pedepselor degradate). Procesul nu este, fără îndoială încheiat. Aceste documente şi mecanisme create de ele au fost larg acceptate de stat. Aceasta constituie nucleul a ceea ce se poate considera că reprezintă un standard minim în domeniul drepturilor omului.