Contractul de Know-How

INTRODUCERE

Tradiţional, ştiinţa economică a considerat trei factori de producţie ca fiind de bază – natura, munca şi capitalul. Această triadă clasică a fost acceptată de-a lungul timpului de diferite curente ale ştiinţei economice.

În condiţiile actuale, ca factor de bază a producţiei tot mai des este privită informaţia.

Acceptarea informaţiei ca factor de producţie a avut loc din momentul în care informaţia a devenit marfă, căpătând atribuţiile acesteia: utilitate, raritate, posibilitatea de a o evalua în bani.

Este justificată preocuparea agentului economic modern în protecţia informaţiilor valoroase deţinute.

Obiectivele lucrării cuprind analiza legislaţiei şi a doctrinei naţionale în domeniul protecţiei rezultatelor creaţiei intelectuale, în scopul determinării tuturor laturilor pentru stabilirea categoriilor de informaţii care prezintă valoare pentru subiecţii antreprenoriatului şi modalităţile de protecţie a lor.

Teza prezintă o analiză a situaţiei actuale, pe plan naţional cât şi internaţional, privind know-how-ul. În special se dezvăluie viziunea colectivităţii doctrinare şi jurispruenţei asupra conceptului de know-how, specificul acestuia, modalităţile de transmitere şi protecţie.

Lucrarea este compusă astfel, încât să se poată fi urmărită o continuitate în elucidarea dificultăţilor care apar în procesul de plasare a know-how-ului într-o categorie sau alta de obiecte ale creaţiei intelectuale.

Încercarea de a determina locul know-how-ului în sistemul proprietăţii intelectuale este unul din principalele obiective propuse în prezenta lucrare.

Suportul metodologic al cercetării:

- Legislaţia Republicii Moldova din domeniu;

- Convenţiile internaţionale privind proprietatea inteletuală la care Republica Moldova este parte;

- Literatura de specialitate autohtonă precum şi cea străină.

Teza este structurată în trei capitole. Fiecare capitol este divizat în paragrafe.

Capitolul I, intitulat „Conceptul de know-how”, este dedicat definiţiei know-how-ului, identificarea elementelor sale constitutive pentru o mai bună înţelegere a naturii acestuia. Foarte des se confundă noţiunea de know-how cu cele de secret comercial şi secret de fabrică, ceea ce m-a determinat să examinez şi această latură a problemei, prin stabilirea factorilor de confuzie şi a limitelor care deosebesc o noţiune de alta.

Capitolul II, intitulat „Transmiterea informaţiilor ce constituie secret comercial” este dedicat modalităţilor de transmitere a know-how-ului, fără examinarea cărora nu este posibilă înţelegerea completă a procedeelor de protecţie.

În prima parte a capitolului sunt descrise, pe scurt, tipurile contractelor prin care este posibilă o înstrăinare a know-how-ului, precum şi conţinutul contractului în care know-how-ul este obiect unic.

Transmiterea presupune deasemenea şi procedeele ilegale sau incorecte de comunicare a secretelor comerciale. Astfel în partea a doua sunt utilizate noţiuni ca: divulgare, dezvăluire, folosire ilegală etc.

Capitolul III intitulat „Apărarea informaţiilor ce constituie secret comercial”, este divizat în patru părţi, potrivit direcţiilor de realizare a protecţiei – prin intermediul legii penale, disciplinare, civile, şi prin intermediul concurenţei neloiale. În prima parte este expusă apărarea secretului comercial prin intermediul legii disciplinare, adică protecţia informaţiilor ce constituie secret comercial în cadrul întreprinderii.

Partea a doua a capitolului dezvăluie apărarea secretului comercial prin intermediul legii civile, adică acţiunea în răspunderea delictuală a agentului economic.

În partea a treia este tratată apărarea secretului comercial prin intermediul concurenţei neloiale,adică obţinerea informaţiilor ce constituie secret comercial al unui alt agent antreprenorial.

Partea a patra cuprinde apărarea secretului comercial prin intermediul legii penale sau divulgarea informaţiilor prin abuz de încredere,prin furt, prin corupţie etc.

Astăzi, pentru dezvoltarea economiei naţionale, este necesară o susţinere din partea statului a tuturor agenţilor economici, prin crearea unui cadru legal favorabil desfăşurării libere a activităţii de antreprenoriat; precum şi asigurarea protecţiei secretelor comerciale şi stabilirea unor mijloace clare de recuperare a prejudiciilor în urma violării secretelor comerciale, fie din partea angajaţilor, concurenţilor sau abuzurilor organelor de stat.

Reieşind din aceste considerente este necesară o analiză a situaţiei actuale în Moldova, la nivel legislativ, privind modalităţile legale accesibile de protecţie a „cunoştinţelor” întreprinderilor.

CAPITOLUL I

1. Noţiune

A şti cum să faci un lucru, astfel încât să-ţi asigure succesul, presupune a transforma activitatea banală şi în mare măsură mecanică, într-o activitate inteligentă, creatoare.

În spatele unor produse sau servicii apreciate pentru calitatea şi preţul lor, se ascunde întotdeauna o sumă de cunoştinţe, informaţii, experienţă, eforturi creatoare, ce nu pot fi materializate, în toate cazurile, în brevete de invenţii ori certificate de înregistrare. Este, de aceea, firească preocuparea pentru păstrarea secretului care a adus succes unui comerciant , ori valorificarea acestui secret în condiţii care să-i aducă, ori să-i sporească profitul.

Pentru prima dată termenul know-how a fost utilizat în cadrul activităţilor contractuale ale companiilor Statelor Unite şi ale Marii Britanii, ulterior fiind preluat de celelalte ţări. Prin acest termen se indica o anumită informaţie fără care o invenţie nu putea fi folosită sau aplicată în practică, şi avea sensul de “a şti, cum trebuie folosită”. Ea se transmitea odată cu invenţia, fiind indisolubil legată de aceasta. Cu timpul know-how-ul devine un obiect aparte al contractelor de licenţă.

Sensul din vocabularul colocvial englez a expresiei „to know how to do it” – „dexterietate”, „abilitate exclusiv practică” a fost în timp legitimată juridic prin preluare în prima instanţă de către limbajul comercial, astăzi ea desemnând o sumă de eficienţă, de competenţă, de experienţă, deci elemente din sfera creaţiilor intelectuale.

Ezitarea doctrinei franceze de a accepta termenul englez se va solda cu utilizarea în paralel a formulării „savoir-faire”. Contraargumentul principal în faţa atitudinii de rezistenţă în faţa anglicizării limbii franceze vizează faptul că, în varianta engleză a termenului, este accentuată latura calitativă („a şti cum să faci ceva”, spre deosebire de „a şti să faci ceva”). În limba germană sunt folosite expresiile „Betriebliche Erfahrungen” („experienţă tehnică”) sau „Erfahrungsingabe” („comunicarea experienţei”).