Fondul de Comerț

Noţiuni generale

1. Cadrul legal

Expresia “fond de comerţ” este folosită rareori de legiuitor, atât în dreptul român, cât şi ân cel francez.

În dreptul român, în mod incidental legiuitorul foloseşte termenul de “fond de comerţ”, în articolul 861 din Codul comercial unde se prevede că “Falitul concordator, mai înainte de împlinirea obligatiilor luate prin concordat, nu va putea constitui fondul sau de comerţ în gaj si nici înstraina acest fond, în alt mod, decât acela cerut de felul comertului” , text aplicabil procedurii falimentilui, în articolul 21 şi articolul 42 din Legea nr. 26/1990, republicată şi modificată, privind registrul comerţului care prevede în articolul 21 că “în registrul comerţului se vor înregistra menţiuni privind donaţia, vânzarea, locaţiunea sau garanţia reală mobiliară asupra fondului de comerţ,precum şi orice alt act prin care se aduc modificări înmatriculărilor sau menţiunilor sau care face să înceteze firma ori fondul de comerţ” , precum şi în Titlul VI al Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri de accelerare a reformei economice.

Normele juridice actuale care reglementează activitatea contabilă folosesc în schimb, expresia “fond de comerţ” stabilindu-i conţinutul, considerând că este o parte a “fondului comercial”.

În prezent expresia “fond de comerţ” este utilizată de legiuitor în Legea nr. 11/ 1991 privind combaterea concurenţei neloiale, asa cum a fost modicată şi completată prin Legea nr. 298/2001. Potrivit articolului 11 litera c) din acest act norativ “constituie fond de comerţ ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenţii, vad comercial), utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale.”

În dreptul francez Legea din 17 martie 1909 conţine reglementări cu privire la fondul de comerţ, dispoziţii care se limitează doar în a stabili câteva reguli relative la vânzarea, garantarea şi urmărirea lui. Legiuitorul foloseşte expresia “fond de comerţ” mai cu seamă, în materie fiscală.

2. Evoluţia istorică

Din punct de vedere istoric, în dreptul francez, noţiunea de “fond de comerţ” a apărut în secolul al XIX-lea din necesităţi de ordin practic. Vechiul drept nu cunoştea decăt fondul boutiqurilor comun profesiunilor de negoţ şi artizanat, care s-a identificat încet, încet, cu mărfurile antrepozitate (depozitate) în magazinul exploatatului.

Vechiul drept nu cunoştea decăt fondul boutiqurilor comun profesiunilor de negoţ şi artizanat, care s-a identificat încet, încet, cu mărfurile antrepozitate (depozitate) în magazinul exploatatului.

La acea epocă exista un stoc redus de marfă, puţine materiale şi maşini remarcându-se absenţa cvasitotală a drepturilor de proprietate industrială, acestea concentrându-se asupra emblemei şi numelui comerciantului.

Expresia “fond de comerţ”, în sensul său modern, a fost semnalată în Franţa pentru prima oară în Legea din 28 mai 1838 care a modificat despoziţiile din Codul Comercial (astăzi abrogate), relative la faliment şi bancrută. A trebuit să se aştepte Legea fiscală din 28 februarie 1898, prin care s-a reglementat organizarea, înregistrările mutaţilor din fondul de comerţ, pentru a se acorda importanţă noţiunii de fond de comerţ. Legea din 1 martie 1898 a introdus instituţia gajului fondului de comerţ.

Ulterior, Legea din 17 martie 1909, denumită “Legea Cordelet”, după numele senatorului care a propus-o a marcat o etapă decisivă în privinţa clarificării conceptului de “fond de comerţ”. Legea din anul 1909 reglementa trei opţiuni fundamentale cu rivire la fondul de comerţ: garantarea, vânzarea şi aportul în societate al fondului. Mai târziu, Legea din 20 martie 1956 a reglementat locaţia de gestiune a fondului de comerţ comercial şi artizanal, operaţii frecvente care antrenează disocierea proprietăţii de exploatarea fondului. Legislaţia nu oferă decât o imagine generală asupra acestor operaţii, fondul de comerţ rămânând în continuare o creaţie a practicii.

Necesităţile de ordin practic care au impus instituţia fonduli de comerţ se concretizează în faptul că:

• Pe de o parte, comercianţii doreau să-şi protejeze clientela împotriva actualilor şi potenţialilor concurenţi.

În acest scop ei au cerut protejarea instituţiilor intelectuale şi financiare pe care le-au realizat în timpul constituirii şi dezvoltării întreprinderii. În final, au obţinut protecţia cu privire la bunurile afectate activităţii lor, bucurându-se de un statut particular, inclusiv de posibilitatea de a ceda aceste bunuri, atât prin acte juridice “inter vivos” adică intre vii, cât şi prin acte juridice “ mortis causa” adică pentru cauză de moarte. Astfel, comercianţii au ieşit din categoria simplilor lucrători, intrând în aceea a capitaliştilor, deoarece rezultatulele obţinute nu proveneau în exclusivitate din muna lor, ci şi din capitalul investit în fondul de comerţ.

• Pe de altă parte, recunoaşterea fondului de comerţ a fost reclamată de către creditorii comercianţilor.

Bunurile afectate exerciţiului comerţului constituie elemente ale activităţii patrimonial al comercianţilor. Pntru a înlătura, sau numai a diminua riscul efectuării de către comerciant a unor operaţiuni juridice în frauda creditorilor (de exemplu: disimularea preţului, vânzări oculte) cesiunea fondului de comerţ a fost supusă unei proceduri şi unor formalităşi particulare. Şi totuşi, această procedură este incompletă, deoarece creditorii fondului nu se bucură de un regim preferenţial în raport cu ceilalţi creditori ale căror creanţe izvărăsc din acte juridice civile ( de exemplu: toţi creditorii au dreptul de a face opoziţie cu privire la preul la care s-au vândut buburi ce fac parte din fondul de comerţ).

3. Noţiunea şi definiţia fondului de comerţ

Pentru desfăşurarea activităţii comerciale este necesară existenţa şi folosirea unor instrumente de lucru. Având în vedere obiectul comerţului, aceste bunuri utilizate de comerciant pot fi: local, mobilier, mărfuri, instalaţii, brevete de investiţii, etc. Toate aceste bunuri destinate realizării activităţii comerciale formează fondul de comerţ.

Codul comercial nu cuprinde dispoziţii prin care să reglementeze regimul juridic al fondului de comerţ În condiţiile absentei unei reglementări legale a regimului juridic al fondului de comerţ, în literatura de specialitate, pe baza principiilor general, a fost precizată noţiunea şi natura juridică a fondului de comerţ precum şi elementele sale. Din cele spuse rezultă elementele caracteristice ale fondului de comerţ, şi anume:

• În primul rând, fondul de comerţ este un ansamblu de bunuri . Aceste bunuri sunt bunuri mobile sau imobile. Între bunurile mobile, unele sunt corporale, altele sunt incorporale.

• În al doilea rând, acest ansamblu de bunuri este afectat de către comerciant desfăşurării unei activităţi comerciale

• În al treilea rând, scopul urmărit de comerciant este atragerea clientelei şi implict, obţinerea de profit din activitatea desfăşurată.