Analiza Instrumentelor Juridice privind Protecția Regională a Mediului Marin

Introducere

Definiţii:

Pentru o mai bună înţelegere a termenilor:

1. Poluarea mediului marin înseamnă introducerea de către om, direct sau indirect, de substanţe sau energie în mediul marin, inclusiv estuare, care au sau poate avea ca rezultate asemenea efecte dăunătoare cum sunt vătămarea resurselor vii şi vieţii marine, pericole pentru sănătatea omului, obstacole pentru activităţile pe mare, inclusiv pescuitul şi alte folosinţe legitime ale mării, degradarea calităţii de folosinţa a apei mării şi deteriorarea condiţiilor de agrement.

2. a) Nave înseamna mijloace de deplasare pe mare de orice tip. Acest termen include navele cu elice, vehiculele pe pernă de aer, submarine, mijloace plutitoare, indiferent dacă sunt sau nu autopropulsate, platformele şi orice alte construcţii amplasate pe apă.

b) Aeronave înseamna mijloace de deplasare în aer de orice tip.

3. Descărcarea înseamna:

(i) orice deversare deliberată de deşeuri sau alte materiale de pe nave sau aeronave;

(ii) orice sabordaj deliberat de către nave sau aeronave.

b) Descarcarea nu include:

(i) deversarea de deşeuri sau alte materiale care rezultă în mod direct sau indirect din exploatarea normală a navelor sau aeronavelor şi a echipamentului lor, altele decât deşeurile sau alte materiale transportate de sau de la nave sau aeronave, care sunt exploatate în scopul deversării unor asemenea materiale sau derivate din tratarea unor asemenea deşeuri sau altor materiale pe nave sau aeronave;

(ii) orice depunere de materiale pentru un alt scop decât simpla deversare a acestora, cu condiţia ca o asemenea depunere să nu fie contrară convenţiilor în vigoare.

4. Substanţă nocivă înseamnă orice substanţă periculoasă, otrăvitoare sau un alt tip de substanţă, care introdusă în mediul marin, datorită toxicităţii ei şi/sau persistenţei şi/sau caracteristicilor bioacumulatoare, ar cauza poluare sau ar afecta negativ procesele biologice.

Zonă de aplicare:

Europa este încercuită de două oceane şi patru mări. De la Marea Neagră până la Oceanul Atlantic, apele constituie mediul de viaţă a diverselor ecosisteme şi acoperă mai multe regiuni biogeografice. Coasta Europeană este de 100 000 km lungime, iar teritoriul marin al Comunităţii este mai mare decât teritoriul său continental. Cel puţin 16% din cetăţenii europeni trăiesc în zone de coastă şi pentru mulţi dintre ei, marea este sursa vieţii lor, în timp ce pentru alţii, este doar un loc de relaxare şi sport, o sursă de hrană şi de inspiraţie. Deteriorarea mediului marin a devenit evidentă în întreaga lume, iar apele europene nu fac excepţie. Ameninţările sunt deseori transfrontaliere şi provin în esenţă din pescuit excesiv, tehnici distructive de pescuit, aruncarea în mare a deşeurilor şi a poluanţilor veniţi dinspre coastă, poluare sonoră provocată de nave, infrastructuri maritime de transport, activitate acustică submarină, dar şi din specii invazive, impactul schimbărilor climatice, extracţii petroliere sau urbanizare în zonele de coastă.

Protecţia mediului marin a fost înscrisă printre preocupările cooperării internaţionale printr-o serie de recomandări (55, 86 şi 94) adoptate de către Conferinţa ONU de la Stockholm (iunie 1972). Două decenii mai târziu, Agenda 21, adoptată în cadrul Conferinţei de la Rio, a formulat în capitolul 17 principii şi mijloace tehnice de gestiune integrată a zonelor de coastă, principii de acţiune pentru protecţia mediului marin, pentru utilizarea durabilă a resurselor biologice şi pentru intensificarea cooperării regionale. În acelaşi timp s-a derulat un process laborios de elaborare şi cristalizare de norme, mijloace şi metode juridice specifice prevenirii şi combaterii poluării marine, ajungându-se astăzi la un sistem de texte internaţionale deosebit de complex, structurat geografic (nivel mondial şi regional) ori pe tipuri şi forme de poluări.

Evoluţia reglementărilor internaţionale în domeniu arată parcurgerea a trei faze cu obiective relativ diferite, dar interdependente (A. Kiss). Astfel, un prim răspuns al Dreptului internaţional la ofensiva poluării marine l-a constituit un cadru juridic specializat, cu caracter parţial şi strict adaptat la specificitatea poluantului şi la cauza evenimentului; după Conferinţa ONU de la Stockholm a apărut un cadru juridic global, menit să trateze fenomenul în ansamblul său şi exprimat formal în Convenţia asupra Dreptului Mării (1982), dar cu principalul neajuns de a nu lua în considerare particularităţile geografice şi oceanografice ale zonelor determinate şi, în sfârşit, un cadru juridic global, dar destinat unui ecosistem particular; această ultimă abordare novatoare permite să se ia în calcul ansamblul poluărilor care afectează o zonă şi să se adopte măsuri conjugate de prevenire şi combatere.