Analiza teoretică și jurisprudențială a instigării

Capitolul I.

Generalităţi privind participaţia penală.

Secţiunea I. Preliminarii

Calitatea de infractor revine acelei persoane care săvârşeşte sau participă la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, această calitate presupunând o cunoaştere amănunţită a mecanismelor, a factorilor care condiţionează şi influenţează conduita infracţională Făcându-se o analiză a factorilor exogeni şi endogeni care acţionează asupra persoanei infractorului, analiză menită sa ofere explicaţii pentru comportamentul criminal, s-a dovedit necesară studierea infractorului şi sub aspect criminologic.

Dreptul penal însă pune mai mult accentul pe faptă şi nu pe făptuitor, neexistând o preocupare pentru personalitatea reală a infractorilor, pentru psihologia şi temperamentul acestora decât cu totul incidental, în situaţia când ei depind de anumite categorii, cum ar fi: recidiviştii, minorii, demenţii, etc. În acest sens, în doctrina străină se remarcă, de asemenea, tendinţa de a studia delincventul “cel puţin tot atât cât şi fapta” , individualizându-se tratamentul penal în raport de persoana infractorului. Totodată, instanţele engleze judecă atât pe baza raportului organelor de urmărire penală, dar şi pe baza unui raport amănunţit asupra datelor medicale, familiale ale infractorului

Codul penal român, pe lângă noţiunea de infractor foloseşte adesea noţiunea de făptuitor, prin aceasta înţelegându-se orice persoană care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, indiferent dacă cel în cauză răspunde sau nu din punct de vedere penal. Subiect de drept, subiect al răspunderii penale nu poate fi decât infractorul, care răspunde penal, în timp ce făptuitorul nu întotdeauna răspunde penal

Infracţiunea, fiind o faptă antisocială şi nepermisă, de regulă, se săvârşeşte pe ascuns şi din acest motiv, de o singură persoană

Deşi antrenarea şi participarea mai multor persoane la comiterea unei infracţiuni comportă riscul descoperirii ei mai uşoare, există suficiente cazuri în care, la comiterea unei infracţiuni conlucrează mai multe persoane. Explicaţia pentru faptul că numeroase infracţiuni sunt săvârşite în colaborare, constă în aceea că se creează posibilităţi pentru o executare mai sigură şi cu mai mulţi sorţi de izbândă. Săvârşind o infracţiune prin efortul conjugat al mai multor persoane se asigură înlăturarea mai uşor a piedicilor, inclusiv a victimei şi a persoanelor care s-ar opune infractorilor, se măreşte curajul, se amplifică posibilităţile de a ascunde urmele infracţiunii permiţând totodată sustragerea tuturor infractorilor, sau doar a unei părţi a acestora de la urmărire şi de la răspundere penală.

În definirea pluralităţii de infractori se are în vedere calitatea persoanelor precum şi dacă prin efortul conjugat al acelor persoane s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală sau o infracţiune.

Aşadar, o faptă periculoasă poate fi comisă de către un singur făptuitor sau de mai mulţi făptuitori care cooperează împreună , în acest din urmă caz existând o pluralitate de făptuitori

Aceeaşi alternativă este posibilă şi în sfera activităţii lor infracţionale, adică în cazul săvârşirii de fapte care potrivit legii penale, constituie infracţiune, pluralitatea de făptuitori devenind, în acest caz o pluralitate de infractori

Cu alte cuvinte, pentru existenţa pluralităţii de infractori, esenţială, sub raportul elementului material (al laturii obiective), este manifestarea unei contribuţii efective a două sau mai multe persoane la săvârşirea aceleaşi fapte penale, iar sub raportul elementului subiectiv, existenţa vinovăţiei în forma cerută de lege şi care reflectă, de regulă, voinţa de cooperare