Aspecte de Teorie și Practică Judiciară în Materia Infracțiunilor de Mărturie Mincinoasă și Încercarea de a Determina Mărturia Mincinoasă

Capitolul I – Aspecte introductive

1. Importanţa ocrotirii justiţiei prin normele de drept penal

Practica istorică demonstrează că , la orice popor şi în orice timp , există un sistem regulator care rezultă chiar din condiţiile materiale ale vieţii lui , precum şi din elementele psihice ale oamenilor convieţuitori şi care desemnează pentru fiecare sfera proprie a activităţii , legând pe unul de altul printr-o serie de relaţii bilaterale şi reciproce , în aşa fel încât pretenţiile şi obligaţiile să corespundă şi să se poată converti Nu importă dacă un asemenea sistem nu este întotdeauna expres enunţat sau formulat în scris ; o asemenea formulare , chiar acolo unde se găseşte , nu poate fi niciodată desăvârşită din diferite motive

În dreptul român , printre principiile fundamentale se numără şi principiul echităţii şi justiţiei Echitatea şi justiţia sunt în primul rând valori morale , fiind elemente ale conştiinţei sociale , prin intermediul cărora oamenii , clasele , grupele sociale realizează un act apreciativ asupra raporturilor statornicite într-o anumită societate , a instituţiilor respective , în lumina unei anumite concepţii filozofice despre lume , a idealului social de clasă şi prin prisma a ceea ce consideră clasa , societatea respectivă a fi bine , drept şi moral pentru om , pentru societate

Justiţia , în relaţia cu echitatea , se dovedeşte a fi un principiu de coordonare dintre fiinţele subiective De altfel , latinescul justitia înseamnă dreptate , conturându-se cu timpul în două sensuri fundamentale , ce ar trebui să fie confluente : ca expresie a unei aprecieri morale şi ca activitate a organelor judiciare Sensul moral al justiţiei desemnează ideea de dreptate , ca „ aprecierea unor acţiuni umane în raport cu un deziderat social , spunându-se că acţiunea este dreaptă sau nedreaptă , sau că este menită să realizeze dreptatea socială sau este împotriva acestei dreptăţi ”.

Noţiunea de „drept” , ca şi noţiunea de „justiţie” , au generat numeroase şi însemnate discuţii în care , cea din urmă este considerată uneori ca fiind sinonim sau echivalent al dreptului , iar alteori un element distinct de acesta şi superior Justiţia , sub un anumit aspect , constă în conformarea la o lege , deşi pe de altă parte , se afirmă că legea trebuie să fie conformă cu justiţia Legea care se recunoaşte , pe de o parte , ca un criteriu al justului şi injustului , poate fi la rândul său – şi prin aceasta ea apare mai mult ca un fapt de ordine empirică – supusă unei judecăţi de acelaşi fel

Totodată , într-un anumit sens , justiţia se confundă cu juridicitatea şi deci cu dreptul , întrucât formal , dreptul este întotdeauna „ justi et injusti regula”. Se ştie în acelaşi timp că între justiţie şi drept există posibilitatea unei antiteze , deoarece o dată oarecare a experienţei juridice poate să intre în conflict cu exigenţa absolută căreia îi dă expresie o normă a dreptului

Aceasta explică posibilitatea adoptării unor norme contrare cerinţelor obiective , în contradicţie cu esenţa de echitate a justiţiei Pentru a satisface aceste criterii , justiţia urmează să recunoască integral personalitatea fiecăruia , privită obiectiv , printr-o depăşire a conştiinţei particulare „egoiste” şi realizarea ecuaţiei ideale între sine şi altul O analiză atentă a fenomenologiei juridice ne ajută să înţelegem că , criteriul echităţii justiţiei se traduce printr-o exigentă categorie determinată , care nu se mulţumeşte cu o relaţie intersubiectivă oarecare , bazată numai pe recunoaştere parţială defectuoasă sau greşită , supusă la limitări şi deviaţii empirice şi contingente , ci impune recunoaşterea egală a drepturilor şi obligaţiilor subiectului în toate interferenţele posibile cu celelalte subiecte Justiţia , în această expresie sintetică de acţiune echitabilă , obligă ca orice subiect să fie recunoscut şi tratat de oricare altul ca un principiu fundamental al propriilor sale acte .