Aspecte de Teorie și Practică Judiciară privind Infracțiunea de Tăinuire și Infracțiunea de Favorizare a Infractorului

C A P I T O L U L I

Noţiuni şi definiţii

Secţiunea I

Consideraţii introductive privind infracţiunile de tăinuire şi cea de favorizare a infractorului

Prezenta lucrare îşi propune să realizeze o prezentare comparativă a infracţiunii de tăinuire şi a infracţiunii de favorizare a infractorului.

Tăinuirea face parte din categoria crimelor şi delictelor contra patrimoniului alături de furt, tâlhărie, piraterie, abuzul de incredere, gestiunea frauduloasă, înşelăciunea, însuşirea bunului găsit, distrugerea spălarea banilor şi tulburarea de posesie, fiind reglementată în art. 267 din Codul penal , sub Titlul II „Crime şi delicte contra patrimoniului”.

Tăinuirea constituie o faptă care prezintă pericol social, pericol care a justificat incriminarea acesteia întrucât prin săvârşirea acesteia se pierde urma bunurilor provenite din săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, împiedicându-se astfel recuperarea acestor bunuri şi reintegrarea lor în patrimoniul din care au fost scoase în mod ilicit.

În literatura de specialitate s-a arătat că din punct de vedere criminologic infracţiunea de tăinuire este nu numai un fenomen frecvent şi răspândit, dar şi un puternic factor criminogen. Astfel, posibilitatea de a găsi un tăinuitor şi existenţa unor adevăraţi profesionişti ai acestui gen de infracţiune constituie un stimulent, o încurajare pentru cei ce se îndeletnicesc cu săvârşirea de infracţiuni patrimoniale.

Favorizarea infractorului este reglementată la art. 340 din Codul penal sub Titlul VII „Crime şi delicte contra înfăptuirii justiţiei”.

Infracţiunea de favorizare a infractorului face parte din categoria crimelor şi delictelor care împiedică înfăptuirea justiţiei alături de denunţare, mărturia mincinoasă, împiedicarea participării la proces, nedenunţarea unor infracţiuni, omisiunea sesizării organelor judiciare, arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă, tortura, evadarea şi altele.

Fiecare persoană are datoria de a se abţine de la orice acte de solidarizare cu fapta şi cu persoana infractorului şi de la orice manifestare care ar putea să-l pună la adăpost de rigorile legii penale.

De aceea fapta de a favoriza un infractor a fost considerată ca prezentând un evident pericol social pentru activitatea de înfăptuire a justiţiei, ceea ce justifică incriminarea sa în legea penală.

Secţiunea a II-a

Conţinutul legal al infracţiunilor de tăinuire şi de favorizare a infractorului.

Potrivit dispoziţiilor art. 267 alin. 1 din Codul penal tăinuirea constă în „primirea, dobândirea sau transformarea unui bun, ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit obţinerea pentru sine ori pentru altul a unui folos material […]”.

Plecând de la definiţia legală, în literatura de specialitate tăinuirea a fost caracterizată ca fiind „fapta persoanei care, cunoscând că un bun provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, primeşte, dobândeşte sau transformă acel bun, urmărind prin aceasta obţinerea pentru sine sau pentru altul a unui folos material.”

Anticipând într-o anumită măsură aspecte legate de obiectul juridic al infracţiunii de tăinuire, trebuie subliniat că tăinuirea este o faptă prin care se aduce atingere relaţiilor sociale de ordin patrimonial, făcând parte, aşa cum am arătat mai sus, sub raportul clasificării sale de grup, din categoria infracţiunilor patrimoniale.

În ceea ce priveşte infracţiunea de tăinuire, sub raportul caracterizării sale speciale, s-a arătat că aceasta „împrumută”, prin corelaţie şi în mod corespunzător, caracterul faptei prevăzute de legea penală din săvârşirea căreia provine bunul tăinuit (faptă corelativă).

Potrivit dispoziţiilor art. 340 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea de favorizare a infractorului constă în „ajutorul dat unui infractor, fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuna sau [mpiedica urmărirea penal`, judecata sau executarea pedepsei, ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii […]”.

Într-o definiţie doctrinară favorizarea infractorului este fapta persoanei care ajută un infractor, fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuna sau [mpiedica urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii.

În literatura de specialitate s-a arătat că „ceea ce atrage atenţia în formularea textelor care incriminează cele două fapte, este că atât la tăinuire (art. 267 alin. 1 C. pen.), cât şi la favorizarea infractorului (art . 340 alin. 1 C. pen.), există o modalitate asemănătoare de realizare a infracţiunii: în cazul infracţiunii de tăinuire – o înlesnire a valorificării bunului provenit dintr-o infracţiune, iar în cazul favorizării infractorului – o acţiune de ajutor dat unui infractor pentru a-şi asigura folosul sau produsul infracţiunii.