Condiția Juridică a Sclavului în Dreptul Roman

1. Sclavia. Consideraţii generale

Sclavia a reprezentat o instituţie importantă a dreptului roman, având în vedere că statul roman a fost un stat sclavagist. Cunoaşterea situaţiei sociale şi juridice a sclavilor prezintă o importanţă deosebită pentru înţelegerea fizionomiei societăţii romane şi a edificiului său economic.

În primele secole după fondarea Romei (753 î. Hr.) sclavia avea un caracter patriarhal, sclavii fiind puţin numeroşi şi trăind în sânul familiei romane ca membri inferiori ai acesteia. Religia casnică nu permitea să se admită în familie un străin. Trebuia deci, ca printr-un mijloc oarecare, servitorul să devină un membru şi o parte integrantă a acestei familii. Se ajunge la aceasta printr-un fel de iniţiere a noului venit la cultul casnic. Îl apropiau de cămin, îl puneau în prezenţa divinităţii casnice, îi turnau apă sfinţită pe cap şi împărtăşea cu familia câteva prăjituri şi fructe.

Începând din secolul al II-lea î. Hr. (după victoria asupra Cartaginei), sclavii au devenit foarte numeroşi, ei provenind din rândul unor popoare mult diferite faţă de romani. În epoca clasică a dreptului roman, cele mai importante sfere ale producţiei materiale erau întemeiate pe munca sclavilor. Ei erau folosiţi la cele mai istovitoare munci şi erau obligaţi să ducă o viaţă asemănătoare cu cea a animalelor de povară.

2. Definiţia libertăţii şi a sclaviei

Digestele lui Iustinian ne înfăţişează concepţia vremii, pusă sub autoritatea lui Florentinus, asupra libertăţii şi a sclaviei.

Libertatea, spune jurisconsultul, este o facultate naturală recunoscută unei persoane, de a face ce doreşte, cu limitele impuse de lege sau de forţă. (“Libertas est naturalis facultas eius quod cuique facere libet nisi si quid vi aut iure prohibetur”).

La polul opus, sclavia este o instituţie a dreptului ginţilor, în baza căreia cineva este supus unei puteri străine contra naturii. (“Servitus est constitutio iuris gentium qua quis dominio alieno contra naturam subicitur”)

În materia dreptului persoanelor, principala distincţie opera în funcţie de statutul lor juridic, în sensul că locuitorii Romei puteau fi ori liberi, ori sclavi.

Oamenii liberi se împărţeau în ingenui şi liberti. Ingenui erau cei care s-au născut liberi, în timp ce liberţii erau cei care fuseseră eliberaţi dintr-o sclavie legală. La rândul lor, liberţii se încadrau în trei categorii: unii cetăţeni romani, altii latini şi cei care erau în rândul dediticiilor.

Sclavii (servi) au primit această denumire, deoarece comandanţii ordonau ca cei capturaţi în urma unui război să fie vânduţi, în loc să fie omorâţi, şi astfel aceştia rămâneau în viaţă (servare). Ei mai erau numiţi şi mancipia, pentru că erau luaţi cu forţa (manu) de la duşmani.

3. Izvoarele sclaviei

Regulile din această materie erau în general comune tuturor popoarelor din bazinul Mării Mediterane, ca reguli de ius gentium- drept al ginţilor. Modurile stabilite de ordinea juridică pentru ca cineva să devină sclav erau naşterea, războiul şi faptele pedepsite cu pierderea libertăţii.

3.1. Naşterea

Condiţia de sclav era ereditară. Sclavul, neavând drepturi, nu putea să îşi întemeieze o familie. Prin urmare, copilul nu era asociat din punct de vedere juridic tatălui său. Copilul născut de o mamă sclavă este sclav, dacă aceasta era sclavă în momentul naşterii, indiferent dacă tatăl este om liber sau nu, deoarece nu putea să existe un matrimonium iustum cu o sclavă. Dacă însă mama s-a bucurat un singur moment, în timpul gestaţiei, de libertate, copilul se năştea liber.

3.2. Războiul

Ca la mai toate popoarele antice, la romani, după ce uneltele de lucru s-au perfecţionat îndeajuns pentru a asigura dezvoltarea înfloritoare a agriculturii şi a meşteşugurilor, prizonierii de război nu au mai fost ucişi, ci au fost obligaţi de învingători să muncească pentru ei în calitate de sclavi.

De altfel, în epoca foarte veche, orice străin venit la Roma, cădea în sclavie. Cu timpul, acest principiu a fost atenuat, în sensul că străinii puteau veni la Roma fără a cădea în sclavie, cu condiţia să se pună sub protecţia unor cetăţeni.

Din epoca prestatală şi până spre jumătatea epocii clasice, când politica de expansiune a Romei a încetat prin renumita pax romana instituită de Octavianus, războiul a constituit principalul mijloc de procurare a sclavilor, aceştia intrând, într-o primă etapă, în proprietatea statului ca servi publicus, iar în a doua fiind vânduţi particularilor.

Cum în captivitate putea cădea şi cetăţeanul roman, jurisprudenţa romană a creat două norme derogatorii, bazate pe ficţiuni, privitoare la situaţia juridică a cetăţeanului ajuns prizonier: ius postliminii şi fictio legis Corneliae.