Considerații teoretice și practice privind procedurile notariale

CAPITOLUL 1

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND ACTIVITATEA NOTARIALĂ

1.1 SCURT ISTORIC AL NOTARIATELOR

Istoria notariatului şi apariţia notarului este legată de descoperirea şi folosirea scrisului de către populaţiile sumeriene. Primele testamente, contracte de vânzare – cumpărare sau de închiriere au fost scrise în Mesopotamia cu mii de ani în urmă.

Denumirea de „notar” o regăsim, aproape identică, şi în alte limbi: notaire (franceză), notaio (italiană), notario (spaniolă), public notary (engleză), Notar (germană).

Această denumire provine din limba latină, de la cuvântul „nota”, pe care sclavul ştiutor de carte o întocmea pentru patricienii care încheiau acte comerciale şi în care se prevedeau elementele esenţiale ale discuţiilor care aveau loc cu ocazia încheierii tranzacţiei.

Adeseori, originea notariatului este căutată în instituţia romană a „tabelonilor”, deşi nu se poate afirma că la sfârşitul epocii republicane au fost create toate condiţiile social – economice pentru transformarea scribului1 într-un adevărat funcţionar public. În dreptul roman, mult timp înscrisul a constituit numai un simplu mijloc probator al unor acte ce se îndeplineau după un anumit ceremonial2.

Mai târziu, după destrămarea Imperiului roman şi creşterea puterii bisericeşti, au apărut „notarii apostolici”, care erau secretari ai episcopilor, însărcinaţi cu întocmirea de acte ale cancelariei ecleziastice.

În secolul al XVII – lea s-au stabilit reguli procedurale privind actele notariale, acte care purtau semnătura şi sigiliul notarului.

Datorită forţei probante deosebită care se recunoştea acestor acte, ele puteau fi puse în executare fără proces, în baza unui ordin dat de instanţă în baza actului întocmit de notar.

Pe bună dreptate s-a spus că instituţia notariatului este milenară3.

În ţara noastră, originea notariatului este plasată, de unii autori, în secolul al XII-lea (în Transilvania) şi al XIV-lea (în Ţara Românească şi Moldova)4. Atât cancelaria princiară, cât şi locurile de adeverire (caracteristice Transilvaniei şi funcţionând pe lângă mânăstiri) constituie, în timp, un ansamblu de practici privind redactarea, autentificarea, păstrarea şi copierea actelor ce îşi trag originea din sistemul de funcţionare al cancelariei papale şi mai departe în timp din cel roman.

În toate provinciile româneşti, statutul notarului (logofăt, grămătic în Ţara Românească şi Moldova) a fost de la început bine delimitat. Proeminenţa socială, îmbogăţirea datorită taxelor percepute pentru redactarea actelor – în majoritate privind litigii de proprietate – au făcut ca această funcţie să fie foarte căutată. Surprindem astfel adevărate dinastii de notari, îndeletnicirea transmiţându-se adesea în familie.

Implicaţi în întocmirea actelor publice şi private, a tratatelor internaţionale, notarii îşi împrumută anumite formule, adoptă stilul vecinilor, preiau unii de la alţii diferite forme , culori , dimensiuni ale sigiliilor ( de aur , de ceară , de fum ) cu care autentificau actele respective.

Interpreţi ai textelor de lege, redactori ai întregului corp de documente publice şi private, cu valoare probatorie în Evul Mediu, notarii constituie unul din primele corpuri profesionale structurate din ţară. Indiferent de politica domnilor, de starea de suveranitate, suzeranitate sau dependenţă, de instituirea regimului fanariot în Ţara Românească şi Moldova, ori de dominaţia austriacă, apoi austro-ungară în Transilvania, notarii au vegheat la întocmirea cât mai riguroasă a actelor. Dacă în Evul Mediu, falsificarea unui act putea să-l coste pe făptaş capul, în timpurile moderne, lipsa de scrupule l-a exclus pe notar din societate. De aceea, practicarea acestei meserii a făcut în permanenţă obiectul atenţiei legiuitorului. Manualul administrativ al principelui Mihail Sturza, Codul de Procedură Civilă al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, Legea autentificării actelor adnotate de jurisprudenţa română (1848) – ca să amintim principalele texte de lege ce privesc organizarea activităţii notariale – constituie tot atâtea etape în amplificarea şi perfecţionarea acestei instituţii esenţiale pentru buna funcţionare a societăţii.