Constrângerea Fizică și Morală

1.1. PRELIMINARII

Infractiunea, raspunderea, pedeapsa. Acestea sunt cele trei institutii din cadrul dreptului penal în jurul carora graviteaza toate reglementarile legii penale.

Între cele trei institutii exista o strânsa interdependenta, în sensul ca: pedeapsa se impune, ca efect al raspunderii penale, numai dupa ce infractorul a fost tras la raspundere, iar raspunderea" ca o consecinta juridica a savârsirii infractiunii, va interveni numai daca s-a savârsit o infractiune.

În antichitate, infractiunea reprezinta o simpla fapta materiala care antrena o raspundere obiectiva, iar pedeapsa se aplica criminalului, indiferent daca actiona sau nu cu vinovatie. Infractiunea era definita ca "o deviere de la ordinea ideala", ceea ce însemna existenta unei prezumtii generale de raspundere.

Totusi, Codul Hamurabi, legile sacre egiptene, legile grecesti si mai ales, dreptul roman, faceau distinctie între fapta intentionata, fapta din culpa si cazul fortuit, admitând astfel ideea unei raspunderi subiective. Acest fapt ne demonstreaza ca raspunderea penala obiectiva de care aminteam ramâne doar o exceptie în legislatiile din antichitate.

Singurul temei al raspunderii penale este infractiunea. Potrivit articolului 17 alineat 1 C. pen., infractiunea este "fapta care prezinta pericol social, savârsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala". Acestea sunt cele trei trasaturi esentiale ale infractiunii, iar neîndeplinirea cumulativa a acestora duce la inexistenta infractiunii, a caracterului penal al faptei si, implicit, a raspunderii penale.

În sistemul codului penal român în vigoare, pentru ca raspunderea penala sa reprezinte garantia legala ca un cetatean sa poata fi pedepsit, trebuie ca faptuitorul sa se poata manifesta în mod liber, adica sa poata actiona în cunostinta de cauza, de altfel, sa savârseasca cu vinovatie o fapta care prezinta pericol social si este prevazuta de legea penala cu conditia sa nu existe vreo cauza care face ca fapta sa nu constituie infractiune.

Prin legea penala se stabilesc norme de conduita în concordanta cu interesele societatii carora membrii ei li se pot conforma. Legea penala reglementeaza infractiunile si pedepsele, raspunderea penala a infractorului si acesteia, motiv pentru care, tot ea, trebuie sa prevada situatiile, starile, împrejurarile sau cazurile,care înlatura caracterul penal al faptei.

De-a lungul timpului, s-a constatat ca nu a existat vreo legislatie penala care sa nu fi reglementat cazurile în care aplicarea unor pedepse aparea, din punct de vedere moral si juridic, ca inadmisibila. Desi denumirile acestor cazuri, precum si cadrul lor de reglementare, s-au schimbat atât de la epoca la epoca, cât si de la legislatie la legislatie, în esenta se refereau la aceleasi realitati umane: cazul fortuit, forta majora, nebunia, constrângere a morala, eroarea, minoritate a etc.

S-a cautat a se da o reglementare sistematica acestor cauze care înlatura incidenta legii penale. Astfel, în literatura juridica penala, cauzele care înlatura caracterul penal al faptei au fost împartite în doua categorii:

- cauze de neculpabilitate (de neimputabilitate);

- cauze justificative (bazate pe dreptul de a le savârsi).

În prima categorie erau cuprinse cauze precum: nebunia, minoritatea, constrângerea morala, eroarea de fapt; iar în a doua categorie, cauzele: legitima aparare, starea de necesitate, constrângerea fizica, cazul fortuit.