Contractul de Concesiune

1. EVOLU|IA DOCTRINEI DE DOMENIU PUBLIC

Domeniul public este o institutie traditionala a dreptului administrative, iar cercetarea acestuia a declansat, de-a lungul timpului, numeroase discutii conturandu-se teorii diferite atat in ceea ce priveste notele de continut ale notiunii, cat si cu privire la regimul juridic aplicabil categoriilor de bunuri pe care le evoca aceasta notiune. Este greu de gasit, cel putin in doctrina occidentala, o tema a “dreptului public”, care sa fi suscitat atatea discutii ca domeniul public.

Interesul doctrinarilor din perioada moderna pentru domeniul public, dincolo de traditie ce s-au transmis din dreptul public roman, are la baza realitatile politico-economico-sociale specifice societatii liberale. Goana dupa capital si profit nu putea sa faca abstractie de bunurile, care intr-un fel sau altul, inaintea revolutiei franceze, au depins de coroana, fie de institutie, fie de persoana monarhului sau, dpa caz, n-a avut o stapanire privata. Cel putin in Europa Continentala, atat in secolulk XIX, cat si in secolul nostru, o sursa de profituri pentru ,,intreprinzatorii particulari a reprezentat-o concesiunea unui bun public, a unei lucrari publice, a unui serviciu public in general.

Dupa cum se cunoaste, si in dreptul public roman reglementeaza o anume concesiune, adica autorizarea unor particulari de a folosi un lucru public in schimbul unei redevente, care nu constituia nici arenda si nici chirie, ci reprezinta un impozit – vectigalium publicum. Aceasta concesiune nu dadea concesionarului nici un drept de proprietate, nici drept de servitute si nici vreun drept real ; ea era precara si revocabila, fiind guvernata numai de principiile dreptului public.

Pe de alta parte, cum remarca si Mircea Anghene, in toate timpurile s-a simtit necesitatea necessitatea sa se sustraga relatiilor de drept privat o categorie de bunuri, care fiind destinate folosintii intregii colectivitatii, sa fie conduse de reguli speciale.

In dreptul roman aceste bunuri faceau parte din una din cele patru categorii : res communes, res publicae, res universitatis, res divini juris. In evul mediu, cu toate ca nuantarile de la o tara la alta, respectiv de la o perioada la alta, aceste bunuri erau considerate proprietate privata a regelui, iar ,, dreptul burghez,, a impus regula dupa care aceste bunuri au ,,trecut in proprietatea natiunii,,.

Cu toata diversitatea de teorii, doctrinarii din epoca moderna, intr-o forma sau alta, au sustinut ca bunurile din domeniul public, spre deosebire de bunurile din domenil privat, sunt supuse unui regim juridic exorbitant, derogatoriu de la dreptul comun (civil).

Relatiile juridice instituite in ceea ce s-a intitulat societatea socialista, in primul rand, institutia proprietatii intregului popor asupra mijloacelor de productie, asupra bogatiilor solului si subsolului, asupra majoritatii covarsitoare a terenurilor nu au mai ingaduit, practic o teorie a domeniului public.

Majoritatea autorilor din perioada 1948-1989 au parasit teoria domeniului public lasand sa se inteleaga ca aceasta notiune a cazut in desuetitudine. Asa se explica de aici in cursurile universitare, fie de drept civil, fie de drept administrativ, ce au fost elaborate de noi dupa 1948, nu se intalnesc ca regula, capitole consacrate domeniului public.