Contractul Individual de Muncă

PREFAŢĂ

Legea nr. 53/ 2003 (Codul Muncii) reglementează totalitatea raporturilor individuale şi colective de muncă, modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum şi jurisdicţia muncii.

Definiţia contractului individual de muncă pe care o găsim în art. 10 din Codul Muncii este: „ contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze muncă pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoana fizică sau juridică, în schimbul unei renumeraţii denumite salariu”.

Încheind contractul de muncă,persoana dobândeşte calitatea de angajat,revenindu-i drepturile şi obligaţiile prevăzute în legislaţia muncii, în contractul colectiv de muncă şi în contractul individual de muncă.

putem defini contractul individual de muncă ca fiind aceea conveţtie scrisă, prin care o persoană fizică,în realizarea dreptului la muncă, se obligă să puna la dispoziţia celeilalte părţi contractante forţa sa de muncă, pentru a presta o anumită activitate în cadrul unei anumite meserii, funcţii sau specialităţi, într-o anumită localitate sau rază teritorială şi să respecte disciplina muncii, iar angajatorul, la rândul său, se obligă să asigure condiţiile necesare protecţiei vieţii şi sănătaţii şi să retribuie munca prestată în raport cu prevederile legale şi potrivit negocierii părţilor.

Contractul de muncă fiind încheiat prin acordul părţilor, prevederile lui trebuie respectate, realizându-se astfel o stabilitate în muncă. Orice modificare a prevederilor contractului, conform principiului simetriei juridice,trebuie să aibă loc tot pe aceeaşi cale, adică prin acordul aceloraşi părţi, iar încetarea contractului nu poate avea loc decât în cazurile prevăzute şi cu respectarea condiţiilor şi a procedurilor legale.

Prin numeroase prevederi legale sunt reglementate modurile, motivele, condiţiile, procedura şi efectele încetării contractului de muncă, controlul respectării acestor dispoziţii legale şi răspunderea în cazul încălcării lor. Totodată aceasta reglementare contribuie la o mai mare stabilitate a personalului, al diminuării fluctuaţiei nejustificate de personal, precum şi la ocrotirea intereselor salariaţilor.

Prezenta lucrare îşi propune să examineze contractul individual de muncă în urmatoarele cazuri al Codului Muncii: noţiunea şi caracteristicile al contractului; noţiunea de „conţinut” al contractului individual de muncă; elementele esenţiale ale contractului individual de muncă; clauzele fundamentale; clauzele speciale.

I. GENERALITĂŢI PRIVIND CONTRACTUL INDIVIDUAL DE MUNCĂ

I.1. Noţiunea şi istoricul contractului individual de muncă

Apariţia dreptului muncii a fost determinată, pe de o parte, de importanţa, în creştere necontenită a factorilor economici în viaţa socială şi, pe de altă parte, de pătrunderea dreptului public în domeniul dreptului privat.

În literatura de specialitate contractul individual de muncă reprezintă instrumentul juridic cu ajutorul căruia părțile stabilesc reguli fundamentale care reglementează raporturile de muncă pe care le desfășoară. Importanța acestui contract este demonstrată prin frecvența cu care este utilizat în practică, cu efecte ample în toate domeniile: constituie mecanismul juridic al dezvoltării vieții economice, modalitatea prin care cea mai mare parte a oamenilor își ocupă timpul și sursa de existență a oamenilor și a familiilor lor.

Astfel a devenit cert faptul că, într-un stat de drept democrat , indiferent că vorbim de sectorul public sau de sectorul privat, contractul/convenția individuală de muncă – tipic/ă sau atipic/ă – reprezintă doar mijlocul de legătură dintre salariat și anagajator, cu rezultatele activității sale (exprimate sub formă de profit, competențe, performanțe, calificative, rezultate, efecte etc.). Dar subiectul central al acestui mijloc de legătură – adică salariatul – necesită o atenție sporită din partea angajatorului, în vederea „utilizării” sale cât mai eficente, mergând până la intervenția statului pentru o protecție mai sigură.

Progresul vieții economice și necesitatea asigurării unei protecții corespunzătoare a celor care prestau munca au determinat o atenție sporită din partea legiuitorului, în sensul stabilirii unei reglementări cât mai în detaliu a ceea ce reprezintă contractul individual de muncă, ca izvor al raportului juridic de muncă.

La început, dispozițiile care guvernau raporturile de muncă au fost prevăzute în Codul civil român de la 1864, perioadă în care munca era prestată în temeiul unui contract civil. Astfel prima reglementare distincă a contractului individual de muncă (alături de contractul colectiv de muncă și de contractul de ucenicie) se regăsește în Legea contractelor de muncă din 1929, care în art. 37 definește contractul ca fiind o convențiune prin care una din părți, denumită salariat, se obligă să presteze munca sau serviciile sale pentru un timp determinat sau pentru o lucrare determinată, unei alte părți, denumită patron, care la rândul său se obligă să renumereze pe cel dintâi.

Dintre definiţiile doctrinare care au fost date contractului individual de muncă, ce au evidenţiat elementele esenţiale ale acestuia (prestarea muncii, caracterul remunerat al muncii prestate şi subordonarea salariatului faţă de angajator), cea mai adecvată, în opinia noastră, era aceea conform căreia acesta reprezintă o înţelegere încheiată în scris, prin care o parte - salariatul - se obligă la prestarea, cu continuitate, în timp, a unei munci în folosul şi în subordinea celeilalte părţi - angajatorul - iar acesta îi asigură, la rândul său, plata salariului şi condiţii adecvate de muncă.

Conform art. 10 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, cu completările şi modificările ulterioare: “Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu”

Tradiţional, în doctrină se utilizează conceptul de subordonare a salariatului faţă de angajator (pe parcursul executării contractului individual de muncă). Legiuitorul a preferat - definind acest contract - să folosească termenul “autoritate”; salariatul prestează munca “pentru şi sub autoritatea unui angajator”. Implicaţiile acestei orientări nu sunt însă de factură principială, nu reprezintă o schimbare radicală. În fond, prin termenul “autoritate” se înţelege putere (asupra altuia sau asupra altora), drept de a da dispoziţii (ordine) obligatorii, de a impune cuiva ascultare. Rezultă cu claritate că subordonare - dependenţă - autoritate - exprimă în ultimă analiză aceeaşi realitate proprie raportului juridic de muncă (diferită de raporturile civile sau comerciale) - şi anume faptul că o parte, salariatul, pe parcursul executării obligaţiei de a munci nu este egal cu cealaltă parte, angajatorul. În concluzie, fără a se greşi se pot utiliza pentru muncă (înţeleasă ca prestaţie a salariatului) calificativele: subordonată; dependentă; sub autoritatea angajatorului.

Concis, contractul individual de muncă este înţelegerea încheiată în scris, prin care o parte - salariatul - se obligă la prestarea, cu continuitate, în timp, a unei munci în folosul şi sub autoritatea celeilalte părţi -angajatorul - iar acesta îi asigură, la rândul său, plata salariului şi condiţii adecvate de muncă.

I.2. Trăsături caracteristice

Contractul individual de muncă se evidenţiază prin trăsături care îl apropie şi, în acelaşi timp, îl individualizează faţă de alte contracte.

Contractul individual de muncă - act juridic. Acest contract reprezintă o manifestare de voinţă a două persoane în scopul stabilirii de drepturi şi obligaţii reciproce şi corelative ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic de muncă.

El este deci un act juridic guvernat de principiul libertăţii de voinţă.

Această libertate presupune două elemente: o libertate a părţilor în ce priveşte dorinţa manifestată de a încheia, în general, un contract de muncă (dacă doresc sau nu să încheie contractul) şi o libertate în ceea ce priveşte condiţiile în care vor încheia acest contract (stabilirea clauzelor contractuale concrete, convenabile pentru ambele părţi), cu alte cuvinte, libertatea în ce priveşte conţinutul contractului de muncă.