Convenția Accesorie de Arvună

SECŢIUNEA 1: NOŢIUNE

I.1.1. SEDIUL MATERIEI

1. Reglementarea instituţiei arvunei o face Codul Civil Român în art.1297-1298, în cuprinsul titlului referitor la contractul de vânzare-cumpărare, dar o aplicaţie a acesteia o regăsim şi la art. 1416 C. Civ.

Textele în discuţie ar putea duce la concluzia că arvuna ar însoţi numai contractul de vânzare-cumpărare şi, eventual, contractul de locaţiune. Astfel, art.1297 dispune că: ”În caz de vindere făcută prin dare de arvună, convenţia accesorie a arvunei nu va putea avea nici un efect:

1. dacă convenţia principală a vinderii este nulă;

2. dacă vinderea se execută;

3. dacă vinderea se reziliază prin comun consimţământ;

4. dacă executarea vinderii a devenit imposibilă fără culpa nici uneia din părţi.

Arvuna în aceste cazuri se va înapoia sau se va prinde în prestaţiunile reciproce, după împrejurări.”

Art. 1298 C. CIV. arată că “Dacă vinderea nu s-a executat prin culpa uneia din părţile contractante, aceasta va pierde arvuna dată sau o va întoarce îndoită, având-o primită, dacă partea care nu este în culpă, nu ar alege mai să ceară executarea vinderii.” În articolul 1416 C. CIV. se dispune că “Dacă contractul făcut verbal n-a primit nici o punere în lucrare, şi una din părţi îl neagă, nu se poate primi proba prin martori, oricât de mic ar fi preţul şi chiar când s-ar zice că s-a dat arvună.”

Totuşi având în vedere că normele juridice enumerate sunt de natură dispozitivă, trebuie să subliniem admisibilitatea încheierii convenţiei accesorii a arvunei şi în cazul altor contracte cu titlu oneros.

Desigur că aceste dispoziţii, destul de sumare în esenţa lor, vor fi completate de reglemantările cu caracter general referitoare la convenţii deoarece, deşi accesorie, arvuna este totuşi o convenţie.

I.1.2. TERMINOLOGIE

2. Noţiunea de arvună poate primi două accepţiuni:

a) pe de o parte, prin arvună avem în vedere o sumă de bani sau un alt bun mobil,remise în momentul încheierii unui contract, fie pentru a marca, în mod ferm, încheierea unui contract şi a garanta în acest mod executarea sa, fie pentru a permite oricareia dintre părţile contractante să-ţi retragă ulterior consimţământul dat la încheierea contractului2;

b) pe de altă parte, prin arvună avem în vedere convenţia încheiată între părţi referitoare la această sumă de bani.

În lucrarea de faţă raportarea la noţiunea de arvună va avea în vedere ambele sensuri, deducându-se în context despre ce semnificaţie a arvunei este vorba.

I.1.3.DOMENIUL DE APLICARE

3. De regulă, convenţia de arvună o regăsim însoţind contractul de vânzare-cumpărare, însă considerăm că nu putem restrânge sfera aplicării convenţiei accesorii de arvună doar în materie de vânzare-cumpărare.În acest sens, chiar Codul Civil face o aplicaţiune a arvunei şi în materie de locaţiune (vezi art.1416).

Astfel, suntem de părere că arvuna se poate constitui în orice contract cu titlul oneros, dând expresie principiului libertăţii contractuale şi constituind încă un prilej de aplicare a principiului forţei obligatorii a contractelor (pacta sunt servanda).3

4. De asemenea, în lipsă de dispoziţie contrarie şi ţinând seama şi de supletivitatea normelor aplicabile, considerăm că arvuna îşi poate găsi aplicabilitatea şi în materie de vânzare-cumpărare comercială4, dacă părţile prevăd în mod expres acest lucru. Însă, având în vedere viteza derulării operaţiunilor comerciale şi necesitatea siguranţei raporturilor juridice stabilite, în practica comerciala instituţia arvunei este mai rar folosită, fiind preferată instituţia penalităţilor de întârziere.

5. În ceea ce priveşte admisibilitatea convenţiei de arvună în cazul antecontractului s-a constatat că există divergenţă de opinie în doctrina de specialitate şi soluţii diferite în practica judecătorescă.

Astfel unele instanţe5 au statuat că “dispoziţiile 1297 şi 1298 C.Civ. se aplică atât atunci când e vorba de un antecontract, cât şi în cazul perfectării contractului”, deoarece supletivitatea normelor în materie permite convenţiei de arvună să însoţească orice fel de obligaţie, indiferent de natura ei (aut dare, aut facere şi non facere). În schimb, alte instanţe au apreciat că nu arvuna nu poate însoţi o convenţie ce are ca obiect o obligaţie de a face.

În opinia noastră, în considerarea faptului că antecontractul este în sine un contract şi că arvuna poate însoţi orice contract cu titlu oneros, indiferent de natura obligaţiilor la care acesta dă naştere, considerăm ca fiind pe deplin valabilă convenţia de arvună ce însoţeşte un antecontract.6