Directiva - izvor derivat al dreptului european

Cap 1. Directiva – izvor derivat al dreptului european

1.1. Introducere

Reglementata, asemenea regulamentului, in art. 249 alin. (3) din Tratatul instituind Comunitatea Europeana si in art. 161 alin. (3) din Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Energiei Atomice, directiva poate fi definita ca fiind un act comunitar cu dubla functionalitate, care realizeaza in acelasi timp atat o uniformitate juridica, prin aceea ca impune statelor membre obtinerea unor rezultate comune, cat si o repartizare a responsabilitatilor legislative intre institutiile comunitare si cele nationale, prin faptul ca lasa la latitudinea ultimelor puterea de a alege formele si modalitatile cu ajutorul carora rezultatele propuse urmeaza a fi atinse.

Desi numarul lor este in prezent mult mai mic decat cel al regulamentelor, o interpretare mai stricta a principiului subsidiaritatii ar putea face din directive actele legislative obisnuite ale dreptului comunitar.

Acest act incearca sa concilieze grija pentru asigurarea unitatii dreptului comunitar si vointa de a respecta diversitatile nationale. In timp ce regulamentul este un instrument de uniformizare, directiva este mai supla. Ea urmareste armonizarea legislatiilor nationale si totodata transpunerea in dreptul national a obiectivelor comunitare. Directivele sunt destinate sa promoveze armonizarea sau coordonarea legislatiilor nationale, tinzand sa limiteze in unele domenii autoritatea statelor in materie de reglementare juridica prin stabilirea lor a unor obligatii de a face, a unor restrictii sau a unor interdictii.

Directiva se intemeiaza pe impartirea sarcinilor, pe colaborarea dintre nivelul comunitar si cel national. In acest sens, doctrina aratat ca directiva reprezinta o metoda de legiferare cu doua etaje: la nivel comunitar sunt adoptate linia politica si modelul legislativ; in continuare, este sarcina statelor membre sa adopteze acest model la specificul dreptului national, in termenul fixat.

Directive emit Consiliul si Parlamentul la propunerea Comisiei sau chiar la initiativa Consiliului, dupa ce s-a obtinut avizul Comisiei, Comisia emitand astfel de acte mult mai rar.

1.2. Caracteristici ale directivelor

Aceasta categorie de acte are urmatoarele caracteristici:

- Aplicabilitatea generala, atunci cand contine dispozitii cu continut general, care se adreseaza tuturor statelor membre Nu se poate retine un astfel de caracter directivei care dispune masuri individuale pentru unul sau mai multe state nominalizate

- Forta obligatorie, care poate sa fie semnalata sub un triplu aspect si anume: obligarea statelor membre doar in ceea ce priveste rezultatul care trebuie obtinut, acestora fiindu-le lasata libertatea de a alege formele si mijloarele prin care acesta va fi atins, obligarea statelor membre de a lua toate masurile necesare pentru finalizare, obligativitatea punerii in executare a directivei pentru toate institutiile statelor membre, inclusiv pentru instantele lor nationale.

In principiu, rezultatul "de atins ", in privinta caruia directiva este obligatorie, face necesara modificarea legislatiilor nationale sau adoptarea de prevederi legale in domeniile ce fac obiectul ei. Asa, de exemplu, in cazul Directivei nr.77/249 din 29 martie 1977 a Consiliului privind facilitarea exercitarii efective de catre avocati a libertatii de a furniza servicii, statele membre urmau sa ia masurile necesare spre a aduce la indeplinire Directiva intr-un anumit termen (doi ani ) de la notificarea ei si trebuie sa comunice comisiei textele principalelor prevederi ale legislatiilor nationale pe care ele le vor adopta in domeniul avut in vedere.

- Posibilitatea de a crea drepturi si de a impune obligatii in mod direct doar in sarcina statelor membre , particularilor recunoscandu-li-se doar dreptul de a invoca in mod indirect beneficiarul directivei in fata instantelor nationale, atunci cand prin neluarea de catre statele membre a masurilor necesare pentru obtinerea rezultatelor preconizate, acestia au fost prejudiciati in drepturi, iar prejudiciile se afla in legatura directa cu nepunerea in executare a directivei. Totusi particularii nu pot sa invoce impotriva altor particulari nepunerea a directivelor de catre statele carora li se adreseaza