Drept comunitar - evoluția procesului de integrare economică

Capitolul I

Consideraţii introductive asupra genezei, structurii şi evoluţiei U.E.

Secţiunea I-a.

Geneza U.E

1.Scurt istoric privind integrarea europeană

Până să se cristalizeze într-un concept politic şi să devină ţelul pe termen lung al statelor membre ale Comunităţii Europene, idealul europen a rămas necunoscut tuturor cu excepţia filosofilor şi vizionarilor. Noţiunea de “Statele Unite ale Europei” a fost parte dintr-un vis umanist-pacifist care a fost zdruncinat de conflicte ce au adus atât de multă distrugere şi suferinţă continentului european în prima jumătate a acestui secol.

Viziunea unei noi Europe care să transceadă naţionalismul antagonist a luat naştere în cele din urmă din mişcările de rezistenţă care izvorâseră pentru a face faţă totalitarismului din timpul celui de-al doilea război mondial.

Aldiero Spinelli, federalist italian şi Jean Monet, sursa de inspiraţie pentru Planul Schuman care a condus la formarea CECO în 1951, au fost principalii reprezentanţi a două moduri de abordare: cel federalist şi cel funcţionalist, menite să furnizeze imperativul de integrare europeană.

Esenţial abordării federaliste este ideea că, ceea ce este local, regional, naţional, pe de o parte şi autorităţile europene, pe de altă parte, ar trebui să coopereze şi să se completeze reciproc.

Abordarea funcţionalistă pe de altă parte favorizează un transfer gradat al suveranităţii dinspre nivelul naţional spre cel comunitar.

Astăzi cele două abordări au fuzionat în convingerea că autorităţile naţionale şi cele regionale trebuie să se conjuge independent şi democratic cu instituţiile europene responsabile pentru aceste teritorii în care acţiunea conjugată este mai eficientă decât acţiunea individuală a statelor: piaţa unică, politica monetară, externă, piaţa locurilor de muncă, protecţia mediului, politica de apărare, crearea unei arii de libertate şi de drept.

Astăzi, în anul 2001, U.E. este un monument dedicat pionierilor, deschizătorilor de drumuri, celor care au pus piatra de temelie, drumului comunitar. Astfel Uniunea a devenit o avansată formă de integrare multisectorială, competenţa sa extinzându-se asupra: economiei, industriei, politicii, drepturilor cetăţenilor.

Astfel, Tratatul de la Paris care a dus la formarea CECO în 1951, tratatele de la

Roma care au stabilit CEE şi EURATOM în 1957, îmbunătăţite de Actul Unic European în 1986, Tratatul de la Maastricht cu privire la U.E. din 1993, care aduce pentru prima oară în prim plan formula “abandon de suveranitate”, Tratatul de la Amsterdam din 1998, şi nu în ultimul rând, Tratatul Reformei Instituţionale de la Nisa din 2000, au format baza constituţională a Uniunii, unind membrii săi mai mult decât orice convenţie obişnuită între suveranităţile statelor.

În concluzie, U.E. a reuşit să genereze o legislaţie cu aplicabilitate directă şi să confere drepturi specifice pe care cetăţenii săi se pot baza.

Iniţial, activităţile Comunităţii s-au restrâns asupra creării pieţei comune a cărbunelui şi oţelului, între Belgia, Italia, Luxemburg, Olanda, Franţa şi Germania. În perioada postbelică, Comunitatea a fost văzută în primul rând ca o măsură de securitate, deoarece a reuşit să adune în structurile sale instituţionale atât pe învingători, cât şi pe învinşi, dându-le posibilitatea de a coopera de pe poziţii egale.

În 1957, după ce Adunarea Naţională a Franţei a respins Comunitatea de Apărare Europeană, cei 6 au decis să creeze o Comunitate economică bazată pe libera circulaţie a forţei de muncă, a bunurilor şi serviciilor. Astfel, taxele vamale asupra bunurilor manufacturate au fost anulate pe data de 1 iulie 1968, iar politica agrară şi cea comercială au fost încetăţenite pânălasfârşitul deceniului.

Succesul celor 6 a determinat state ca Danemarca, Irlanda şi

Marea Britanie să ceară statutul de membru al comunităţii. Ele au fost în final admise în anul 1972, în urma unor negocieri dificile purtate cu Franţa, unde generalul de Gaulle a folosit dreptul de veto de două ori, o dată în 1961 apoi în 1967.

Aceasta a fost prima lărgire a Comunităţilor sporind numărul la 9 în 1973, şi a fost corelată cu o accentuare, aprofundare a sarcinilor Comunităţii, conferindu-i-se responsabilitate pentru chestiuni: ecologice, sociale şi nu în ultimul rând politice sau regionale.