Drept român

Principalul izvor al obligatiilor, contractul, reprezinta acordul de vointa între doua sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice. În dreptul roman elementele esentiale ale contractului, elemente fara de care un contract nu putea fi valabil erau: capacitatea, consimtamântul si obiectul .

A) CAPACITATEA reprezinta aptitudinea unei persoane de a avea drepturi si a-si asuma obligatii.

Aveau deplina capacitate de a încheia contracte cetatenii romani sui juris. În cazul altor persoane capacitatea de a încheia contracte lipsea sau era limitata. Astfel, în dreptul vechi erau incapabili de drept, deci lipsiti total de capacitate de folosinta sclavii, peregrinii si fiii de familie. În dreptul clasic s-a admis ca sclavul se poate obliga natural, ca peregrinii pot încheia acte conform dreptului gintilor si chiar conform dreptului civil daca au detinut jus comercii. La sfârsitul Republicii fiii de familie au obtinut dreptul de a se obliga civil.

Incapabili, de fapt, deci lipsiti de capacitate de exercitiu erau alienatii mintal, infantes, minorii de 25 de ani, risipitorii si femeile sub tutela, care, puteau deveni creditoare dar nu puteau deveni debitoare decât cu auctoritas a tutorilor.

B) CONSIMTAMÂNTUL reprezinta acordul de vointa al partilor unui contract. O singura vointa nu este suficienta pentru încheierea unui contract, caci oferta nu obliga pe cel care a facut-o, ea putând fi retrasa pâna la acceptarea de catre cealalta parte. Existau însa trei cazuri în care actul unilateral de vointa produce efecte juridice: când era vorba de "votum" adica promisiunea facuta unui zeu, în cazul în care promisiunea era facuta unei cetati si în cazul în care era vorba de promisiunea unei recompense facuta de catre un stapân de sclavi celui care îl va aduce pe sclavul fugit.

Consimtamântul pentru a fi valabil trebuia sa fie serios, sa nu fi fost dat în gluma (jocandi causa) sau în împrejurari din care rezulta neîndoielnic lipsa intentiei de a se obliga.

Pentru a fi valabil consimtamântul nu trebuia sa fie viciat. Viciile de consimtamânt în dreptul roman sunt: eroarea, teama dolul si leziunea.

a) EROAREA (error) consta într-o reprezentare gresita a realitatii în momentul încheierii actului juridic. Nu orice eroare constituie un viciu de consimtamânt ci doar cea care altereaza vointa exprimata la încheierea contractului, astfel ca respectivul contract este lovit de nulitate. Constituie deci viciu de consimtamânt urmatoarele cazuri de eroare:

•error in negotio - consta în eroarea asupra naturii juridice a actului încheiat. Spre exemplu o parte crede ca face o vânzare iar cealalta parte crede ca face un depozit.

•error in corpore - consta în eroarea asupra identitatii obiectului contractului. Spre exemplu o parte crede ca vinde un fond iar cealalta parte crede ca cumpara un sclav.

•error in substantia (in materia) - consta în eroarea asupra calitatii esentiale a lucrului ce priveste substanta materiala sau intelectuala a lucrului care constituie obiectul contractului. Spre exemplu se vând sfesnice din arama în loc de sfesnice de aur.

•error in personam - este eroarea asupra identitatii persoanei cu care se contracteaza, fie ca persoana respectiva are calitatea de creditor fie de debitor. Spre exemplu se trateaza cu Maevius crezând ca se trateaza cu Titius. Tot în aceasta categorie de eroare intra si "error in sexu", de exemplu Titius vinde o sclava lui Seius, iar acesta crede ca a cumparat un sclav.

•error in quantitate este eroarea asupra cuantumului, atunci când acesta este un element esential al contractului. De exemplu vânzatorul crede ca este vorba de o suma de bani mai mare în timp ce cumparatorul de o suma de bani mai mica si nu se înteleg sa se plateasca sau, dupa caz, sa se restituie diferenta de pret