Dreptul de proprietate - evoluție și particularități

„Unde proprietatea nu este protejată, se poate zice că acolo nu mai există societate posibilă şi reîncepe barbaria. Aceste idei sunt aşa de simple şi evidente încât nu înţelegem cum au putut fi contestate şi nesocotite... Omul a dobândit prin industria sa pământul pe care locuieşte.”

(Constantin Enache)1

Dreptul de proprietate ca drept fundamental este o temă foarte mult discutată şi foarte mult mediatizată în zonele politice. Dreptul de proprietate este un drept de origine incontestabilă, foarte strâns lipit de viaţa omului, de bunăstarea individului, de bunăstarea societăţii. Proprietatea a fost şi rămâne prilej de bucurie, dar şi de conflict, proprietatea poate explica în fond multe reuşite şi nereuşite ale societăţii.

Dreptul de proprietate este o prerogativă inerentă naturii umane, un mijloc de atingere a valorilor umane recunoscute, o concesie a legiuitorului. Această concesie este făcută în considerarea aspiraţiilor fundamentale ale omului.

Acest drept este considerat în unanimitate ca un drept economic prin excelenţă, fiind legat indisolubil de structura economică a societăţii. Proprietatea este rezultatul muncii, de altfel în doctrina mai veche dreptul de proprietatate era clasificat şi studiat alături de dreptul la muncă.

CAPITOLUL I

1.1 EVOLUŢIA DREPTULUI DE PROPRIETATE

S-a susţinut şi se susţine încă de foarte mulţi , că la origine prorietatea era colectivă, şi că numai în urma unei îndelungate evoluţii istorice ea a devenit individuală.

Dacă dăm acestei afimaţii o formă absolută, atunci, după toate probabilităţile, ea nu corespunde cu realittea. Este aproape sigur că oamenii, chiar în starea lor primitivă, au cunoscut totdeauna proprietatea individuală a anumitor obiecte mobile; orice om a trebuit să fie proprietarul exclusiv al armelor şi uneltelor sale de muncă, al veşmintelor sale , al calului şi cortului său, şi în fine al femeii sale.

Dacă însă reducem afirmaţia de mai sus la proprietatea funciară, adică în primul rând la proprietatea pământului – cea mai interesantă formă a proprietăţii, deoarece este aceea care a evoluat cel mai mult în decursul vremii –, atunci afirmaţia este probabil exactă, deşi aici ne aflăm adesea pe terenul nesigur al ipotezelor istorice.

Se pare că toate popoarele, în perioada cea mai primitivă a evoluţiei lor , au ignorat proprietatea individuală a pământului. În afară chiar de orice mărturie istorică, simpla raţiune este suficientă pentru a ne convinge de acest lucru . Popoarele primitive erau nomade, ele trăiau din vânat, şi mai târziu din creşterea vitelor; ele nu cultivau deci pământul şi nu erau stabilte în mod durabil pe un pământ determinat. De aceea, solul pe care se afla aşezat în mod provizoriu tribul, pe care el vâna şi păştea turmele, nu putea face obiectul unei proprietăţi individuale, ci putea fi cel mult considerat ca proprietatea întregului trib, şi încă această proprietate era lipsită de orice caracter de stabilitate sau de perpetuitate.

Însă chiar mai târziu, la popoarele care au trecut de faza nomadă sau pastorală şi au ajuns în faza agricolă primitivă, în care s-au stabilit pe pământul pe care-l cultivă, totuşi tot proprietatea colectivă domină. Această proprietate se prezintă fie sub forma coproprietăţii întregului grup de indivizi formând tribul, satul etc., fie sub forma mai restrânsă a coproprietăţii familiare. Sub ambele aceste forme, ea s-a perpetuat pe alocuri până în dreptul modern. Sub forma coproprietăţii tribului, ea s-a perpetuat în Rusia, unde pământul arabil şi păşunile aparţin satului sub numele de mir. Sub forma coproprietăţii familiare ea se mai întâlneşte la sârbi, unde se numeşte Zadruga.

La romanii primitivi, proprietatea colectivă a existat de asemenea sub ambele aceste forme. Coproprietatea familiară a fost cea mai durabilă şi cea mai adânc înrădăcinită; chiar după dispariţia ei, ea a lăsat urme nepieritoare în dreptul roman, unde sistemul succesiunilor ab intestat nu se poate explica decât printr-o supravieţuire a ideii proprietăţii colective familiare. În ceea ce priveşte coproprietatea mai întinsă a grupului, ea a existat de asemenea în organizarea primitivă a poporului roman, şi este probabil că mai dăinuia încă după întemeierea Romei. Diverse mărturii dovedesc acest lucru, între altele afirmaţiile autorilor care ne spun că fiecare şef de familie nu avea în acea epocă decât două jugăre de pământ (aproximativ un pogon) ce-i aparţineau personal, ceea ce pare cu totul insuficient pentru hrana unei familii numeroase. Se pare deci că fiecare cetăţean era proprietar individual numai pe casa şi pe locul ce o înconjura; restul pământului aparţinea unui grup mai larg, probabil acelui grup pe care romanii îl numeau gens.

Dar dacă forma colectivă se află la originea proprietăţii funciare, ea face loc proprietăţii individuale îndată ce popoarele ating un grad mai înaintat de organizare socială. Astfel, la Roma, în perioada istorică, întâlnim proprietatea individuală a pământului pe deplin organizată. Această organizare era în acelaşi timp simplă şi practică: proprietarul roman exercita asupra proprietăţii sale un drept exclusiv, caracterizat prin cele trei atribute ale sale: usus, fructus şi abusus.

Această formă a proprietăţii, atât de asemănătoare cu forma actuală, nu există însă decât pentru dominium ex jure Quiritium, adică pentru proprietatea pământurilor aşezate în Italia. Alături de această proprietate individuală prin excelenţă, romanii au creat proprietatea fondurilor provinciale; proprietatea acestor fonduri aparţinea statului, care lăsa particularilor numai folosinţa lor. Însă dreptul de folosinţă al particularilor era foarte complet, aşa încât de fapt echivala cu o adevărată proprietate. Deosebirea dintre proprietatea quiritară şi aceea a fondurilor provinciale s-a atenuat tot mai mult, până ce sub Justinian aceste forme au fost contopite într-una singură.