Dreptul Diplomatic și Consular

CAPITOLUL I.

1.1. Dreptul diplomatic şi consular – raporturi de complementaritate

Noul secol şi noul mileniu marchează schimbări majore nu numai în planul vieţii politice şi economice — prin extinderea proceselor integrării şi globalizării - dar şi în relaţiile diplomatice şi consulare. Evident, dreptul diplomatic şi dreptul consular s-au dezvoltat şi adaptat la exigenţele evoluţiilor contemporane, iar reglementările diplomatice şi consulare răspund acestor exigenţe , în măsura în care negocierile dintre puterile implicate sunt concentrate în direcţia găsirii unor soluţii care să ia în considerare interesele tuturor statelor mari, mijlocii şi mici, mai puternice din punct de vedere economic şi militar sau aflate în curs de dezvoltare . După cum se ştie, sistemul bipolar a fost depăşit, U.R.S.S.-ul s-a dizolvat. Puterea sa nucleară s-a divizat şi diminuat. „Federaţia Rusă — care a moştenit «cea mai mare parte a arsenalului nuclear al fostei U.R.S.S.» — nu are nici pe departe forţa economică, politică şi militară a superputerii pe care o reprezenta U.R.S.S. în anii '70" . Statele Unite şi-au asumat rolul de unică putere mondială, încercând să-şi exercite acest rol într-o viziune proprie, după dorinţele şi, mai ales, după interesele unora din liderii politici de la Washington . Exercitarea acestui rol îşi pune amprenta şi pe evoluţiile diplomatice mondiale, influenţând configurarea Dreptului diplomatic şi consular .

Este cunoscut că — în anii „războiului rece" au existat numeroase cazuri în care ambasadele unor ţări, acţionând în contrast cu normele Dreptului diplomatic, au sprijinit elemente care încercau să acţioneze împotriva unor guverne alese în mod liber . Intrând în noul secol şi în noul mileniu, practicile încălcării normelor Dreptului diplomatic şi ale Dreptului consular din timpul „războiului rece" - departe de a fi abandonate, cum ne-am fi aşteptat - au fost perfecţionate, constatându-se imixtiuni grave în treburile interne ale unor ţări, ale căror popoare „şi-au permis" să aleagă în fruntea lor, conducători neagreaţi de unii lideri vremelnici ai lumii de azi. Dacă în trecut reprezentanţii diplomatici ai unor ţări mari pretindeau un loc privilegiat, ameninţând cu represalii dacă „drepturile" privilegiate ale puterilor pe care le reprezintă nu vor fi recunoscute , în primii ani ai acestui secol, ambasadorii anumitor puteri se comportă ca „guvernatori de colonii" în ţări mai mici, unde sunt acreditaţi, permiţându-şi să pună în discuţie publică deciziile parlamentelor alese ale ţărilor respective . Ceea ce îngrijorează este nu numai încălcarea gravă a Dreptului diplomatic de către ambasadorii, care îşi permit să dicteze politica ţărilor în care sunt acreditaţi, ci mai ales lipsa de reacţie fermă din partea autorităţilor legale din ţările tratate drept colonii ale imperiului, pe care îl reprezintă nişte „diplomaţi", care se pare că n-au nimic comun cu diplomaţia .

Şi la acest început de secol şi de mileniu continua să existe dispute - şi chiar probleme conflictuale grave - în diferite zone ale lumii . Samuel P. Huntington susţine că există o „Ciocnire a civilizaţiilor" (The Clash of Civilizations), afirmând că „dimensiunea centrală şi cea mai periculoasă a politicii globale pe cale de apariţie va fi conflictul între grupuri ce aparţin de civilizaţii diferite" .

Huntington constata că „savanţii au analizat lumea în termeni de Orient şi Occident, Nord şi Sud, centru şi periferie" . Musulmanii - susţine Huntington - „au împărţit în mod tradiţional lumea în Dar - al Islam şi Dar - al Harb, locuinţa păcii şi locuinţa războiului" . Distinsul cercetător notează că această distincţie a fost reflectată şi, într-un sens, „inversată la sfârşitul Războiului rece de către savanţii americani care au divizat lumea în «zone de pace» şi «zone de turbulenţă»" . Prima zonă „includea Occidentul şi Japonia, cu aproape 15 la sută din populaţia lumii, cea din urmă - restul" .

O îngrijorare deosebită a provocat războiul din iulie-august 2006 din Orientul Mijlociu (războiul celor 34 de zile): un număr mare de morţi, mii de răniţi, sute de mii de refugiaţi - un bilanţ cutremurător, care demonstrează, încă odată, că nu războiul reprezintă calea soluţionării problemelor conflictuale, oricât de grave ar fi ele .

Ce ar putea fi mai firesc - într-o lume a raţiunii - decât respectul neabătut al dreptului fiecărui popor, fiecărui om al Planetei „de a trăi şi a se dezvolta în pace şi linişte?" . Nu este un deziderat general-abstract, ci un imperativ major al contemporaneităţii, care ar putea fi garantat în realizarea sa numai de un ansamblu de norme juridice, între care un loc important ocupă normele Dreptului diplomatic şi ale Dreptului consular .

În literatura noastră de specialitate s-a subliniat că fundamentul juridic al diplomaţiei devine tot mai puternic, îndeplinirea funcţiilor diplomatice fiind indisolubil legată de „promovarea normelor şi principiilor dreptului internaţional" . Diplomaţia solicită un cadru tot mai adecvat „în care normele dreptului diplomatic să fie înscrise, precizate şi dezvoltate" .

Dreptul firesc, fundamental al omului, al popoarelor de a trăi în pace se realizează în zilele noastre, nu printr-o diplomaţie echivocă, ruptă de realităţi, ci printr-o diplomaţie deschisă, bazată pe dezvăluirea cu sinceritate a cauzelor diferendelor existente şi prin căutarea celor mai potrivite soluţii pentru depăşirea stărilor conflictuale şi restabilirea păcii . O diplomaţie eficientă implică negocierile, duse cu răbdare şi perseverenţă de către diplomaţi capabili, în măsură să folosească cu pricepere instrumentele juridice conferite de Dreptul internaţional . Un bun negociator „nu trebuie niciodată să-şi întemeieze succesul negocierilor pe promisiuni false şi pe lipsa de sinceritate ... descoperirea falsităţii vă va ruina nu numai pentru totdeauna propria reputaţie, dar va ofensa profund onoarea inimii dumneavoastră" .