Dreptul Internațional al Drepturilor Omului

INTRODUCERE

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului constituie nu doar o realitate ci şi o finalitate a întregii activităţi umane, bineînţeles a aceleia democratice şi progresiste. De aici şi atenţia cuvenită care este acordată aproape peste tot în lumea actuală, problemelor teoretice şi practice referitoare la drepturile omului, la protecţia şi respectul libertăţilor fundamentale ale persoanei umane.

Constituţiile moderne urmăresc prin consacrarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale să stabilească garanţii cât mai eficiente pentru apărarea persoanei umane şi a vieţii ei private, pentru participarea cetăţenilor la viata politică şi pentru dezvoltarea materială şi culturală a cetăţenilor.

Astfel, o primă categorie de drepturi fundamentale cuprinde acele drepturi care au drept obiect ocrotirea persoanei umane şi a vieţii ei private faţă de orice amestec din afară. Din această categorie fac parte următoarele drepturi: dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, libera circulaţie, inviolabilitatea domiciliului şi reşedinţei, secretul corespondenţei şi a celorlalte mijloace de comunicare, libertatea conştiinţei, dreptul la informaţie. Drepturile fundamentale din această primă categorie au o trăsătură comună şi anume faptul ca ele pot fi exercitate independent de un raport social, în cadrul căruia alţi cetăţeni să fie implicaţi într-o atitudine participativă. Cu alte cuvinte, ele pot fi exercitate în mod individual, motiv pentru care drepturile din prima categorie pot fi grupate sub denumirea de libertăţi individuale.

O a doua categorie de drepturi fundamentale are drept obiect asigurarea dezvoltării materiale sau culturale a cetăţenilor motiv pentru care acestea sunt cuprinse sub denumirea de drepturi social-economice. Fac parte din această categorie următoarele drepturi: dreptul la muncă, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la grevă dreptul la proprietatea privată, dreptul de moştenire, dreptul la învăţătură, dreptul celui vătămat într-un drept al său de o autoritate publică, liberul acces la justiţie.

Cea de a treia categorie de drepturi fundamentale are ca obiect exclusiv asigurarea participării cetăţenilor la conducerea statului, cum ar fi: dreptul de a alege şi de a fi ales în organele reprezentative locale sau naţionale, de a vota în cadrul referendumurilor, etc. Datorită specificului, aceste drepturi constituie o categorie distinctă de libertăţile individuale şi de drepturile social-economice, căreia i s-a dat denumirea de drepturi politice.

A patra categorie de drepturi fundamentale se caracterizează prin faptul că pot fi exercitate de cetăţeni, la alegerea lor, atât în vederea participării lor la conducerea de stat, cât şi în scopul asigurării dezvoltării lor materiale sau culturale. În această categorie intră următoarele drepturi: libertatea de exprimare, libertatea cultelor, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, dreptul de petiţionare. Datorită caracterului complex al obiectului lor, acestor drepturi li s-a dat denumirea de drepturi social-politice.

Aceste drepturi social politice garantează posibilitatea cetăţenilor de a acţiona fără constrângere în raporturile lor cu alţi cetăţeni în limitele stabilite de lege. Ceea ce este specific pentru unele din aceste drepturi este faptul că cetăţeanul nu le poate exercita de unul singur, cum este cazul drepturilor grupate în categoria libertăţi individuale, ci doar în concurs cu alţi cetăţeni, care în acest mod îşi exercită propriul lor drept fundamental (spre exemplu, dreptul de asociere). Datorită acestor caracteristici, drepturile din această categorie sunt denumite şi libertăţi publice.

În ceea ce priveşte egalitatea în drepturi, aceasta trebuie considerată o categorie distinctă de drepturi fundamentale cetăţeneşti, examinate până acum, deoarece obiectul ei îl constituie toate drepturile garantate de Constituţie şi legi, asigurând aplicarea lor în condiţii identice pentru toţi cetăţenii.

CAPITOLUL 1

Noţiune , trăsături şi normele

dreptului internaţional al drepturilor omului

1.1. Noţiuni introductive

Ideea protecţiei unor drepturi fundamentale ale persoanei nu aparţine doar timpurilor noastre. Ideologii revoluţiilor burgheze au folosit ca port-drapel ideea drepturilor naturale, inerente persoanei. Stau mărturie declaraţiile de drepturi de la sfârşitul secolului al XVIII-lea: Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, declaraţiile de drepturi din America de Nord, Bill of Rights al Constituţiei americane, din 1791. Cu toate acestea, problema protecţiei acestor drepturi nu putea depăşi, în acel stadiu al dezvoltării dreptului şi relaţiilor internaţionale, cadrul intern al fiecărui stat

Abia în secolul al XIX-lea au apărut firave încercări de internaţionalizare a unor categorii de drepturi, dar aceasta numai în considerarea unor interese geopolitice ale marilor puteri vis-a-vis de drepturile propriilor cetăţeni aflaţi în străinătate. În epocă, statutul străinilor era guvernat de un corp de reguli cutumiare, cunoscute sub numele de „standard minim”, aplicabil persoanelor şi averilor străinilor. Aceste reguli aveau însă un conţinut destul de imprecis.

Un alt domeniu în care protecţia drepturilor s-a impus la nivel internaţional a fost dreptul umanitar, care are ca scop protecţia victimelor conflictelor armate.

Sfârşitul primului război mondial a însemnat începutul unei noi etape în dezvoltarea dreptului internaţional, în special în domeniul a ceea ce încă nu se numea „protecţia drepturilor omului”. Una din direcţiile majore ale acestei dezvoltări a fost protecţia minorităţilor.

Una dintre cele mai importante direcţii de dezvoltare a dreptului internaţional după cel de-al doilea război mondial a fost preocuparea pentru protecţia drepturilor omului.

Protecţia drepturilor omului prin intermediul acţiunilor internaţionale a fost o idee revoluţionară, care nu-şi găsea locul în dreptul internaţional tradiţional