Dreptul Penal European și Dreptul European al Drepturilor Omului

CAP.I DREPT PENAL EUROPEAN

Secţiunea nr. 1

A. Noţiunea dreptului penal european

Doctrina europeană de specialitate a reţinut existenţa dreptului penal naţional reprezentat de ansamblul normelor penale şi procesual penale în vigoare pe teritoriile naţionale ale statelor europene, cât şi ansamblul normelor penale şi procesuale penale extranaţionale, structurat pe trei planuri distincte:

– dreptul penal internaţional bilateral, reprezentat de normele penale de cooperare valabile între două state în scopul tragerii la răspundere a persoanelor acuzate de săvârşirea unor fapte incriminate de legea penală naţională (de exemplu, Convenţia franco-belgiană din 12.08.1843 de asistenţă în materie fiscală, art. 34 din Convenţia de la Manheim din 17.10.1868 privind regimul internaţional al Rihnului);

– dreptul penal universal, constituit din normele penale cu valabilitate mondială, adoptate de comunitatea internaţională, sub autoritatea Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU); în acest sens, exemplele notabile sunt reprezentate de Tribunalele internaţionale constituite de statele victorioase în cel de-al doilea război mondial pentru sancţionarea crimelor de război, şi a crimelor contra păcii şi umanităţii (Tribunalul de la Nurenberg), de Tribunalul internaţional pentru judecarea persoanelor vinovate de încălcările grave ale dreptului umanitar internaţional săvârşite pe teritoriul fostei Iugoslavii, constituit în baza Rezoluţiei Adunării Generale a ONU nr. 808 din 22.02.1993 şi a Rezoluţiei nr. 827 din 25.05.1993 a Consiliului de Securitate al ONU, de Tribunalul din Rwanda privind judecarea încălcărilor grave ale drepturilor omului etc.;

– dreptul penal regional, conturat la nivelul unui spaţiu geografic şi cultural cu trăsături comune, care priveşte cooperarea penală internaţională a cel puţin trei state.

Din această perspectivă, dreptul penal european este, potrivit doctrinei, acea ramură de drept penal care presupune rezolvarea unor probleme specifice prin participarea a cel puţin trei state europene legate de un cadru juridic european stabilit prin convenţii, tratate şi acorduri multilaterale regionale.

Ca ştiinţă juridică, dreptul penal european este expresia ansamblului normelor materiale, procedurale şi de executare a pedepselor penale comune mai multor state europene, unite prin asumarea suverană a unor instrumente juridice specifice.

Necesitatea cooperării penale europene decurgând din nevoia de a răspunde cu mijloace adecvate dezvoltării şi diversificării criminalităţii pe continent, a avut şi are de depăşit obstacole întemeiate pe suveranitatea naţională, tradiţiile şi politicile penale specifice unei culturi juridice deosebite.

Nu în ultimul rând, un obstacol remarcabil rămâne politica şi legislaţia naţională din domeniul secretului bancar, cât şi din domeniul rezervat înfiinţării şi funcţionării unor societăţi comerciale de tip off-shore, îndeosebi în Liechtenstein, Elveţia şi Cipru.

În acelaşi timp, un alt obstacol în calea consolidării unei cooperări penale europene eficiente a rămas abordarea neunitară a conceptului comun de fraudă comunitară, existent în cadrul Uniunii Europene. În acest sens, pentru sancţionarea fraudei intereselor comunitare pe care, de exemplu, legislaţiile din Germania şi Italia o pedepsesc în mod direct, în Franţa şi Olanda trebuie întrunite elementeleconstitutive ale infracţiunii de înşelăciune, fals, escrocherie etc., care sunt exprimate ca atare de dreptul penal naţional al acestor state.

Principala caracteristică a dreptului penal european este reprezentată de faptul că acesta s-a conturat mai întâi sub forma unui drept de cooperare sau de întrajutorare în materie penală, şi numai ulterior s-a realizat o armonizare efectivă a normelor substanţiale, de procedură sau de executare a pedepselor.

O altă caracteristică importantă a dreptului penal european este conturată de realitatea existenţei celor două Europe, sau altfel spus, a unei Europe cu o geometrie variabilă. Dreptul de cooperare interguvernamentală este întemeiat pe cele 25 de convenţii ale Consiliului Europei care reprezintă expresia normativă a Marii Europe, caracterizată prin dimensiunea necesară a respectării ordinii publice paneuropene a drepturilor omului garantate de CEDO, iar dreptul penal comunitar se bazează pe tratatele constitutive şi pe dreptul comunitar derivat reprezentând expresia normativă a Micii Europe, Europa Comunitară integrată din punct de vedere normativ, dar şi economic.

B. Izvoarele dreptului penal european

Izvoarele dreptului penal european sunt expresiile normative ale unor principii şi reguli prevăzute în diferite tratate, convenţii şi acorduri pe care statele le-au asumat prin aderare sau ratificare, pentru a combate criminalitatea europeană.

Aceste izvoare pot fi clasificate astfel:

– izvoare convenţionale, respectiv ansamblul convenţiilor şi tratatelor cu vocaţie de aplicare europeană (exemple: Convenţia europeană de extrădare – STE 2424, Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului – STE 90);

– izvoare jurisprudenţiale, care sunt expresiile materializării la cazuri concrete, prin jurisdicţia unor instanţe europene a unor prevederi din convenţiile penale europene (exemple: jurisprudenţa art. 5 din CEDO – Hotărârea Guzzardi contra Italiei din 6 noiembrie 1980, Hotărârea Bozano contra Franţei din 18 decembrie 1986, Hotărârea Bouamar contra Belgiei din 29 februarie 1980, Hotărârea Lucanov contra Bulgariei din 20 martie 1997, Hotărârea Schiesser contra Elveţiei din 4 decembrie 1979, Hotărârea Huber contra Elveţiei din 23 octombrie 1990, Hotărârea Skoogström contra Suediei din 2 octombrie 1984, Hotărârea Brogan şi alţii contra Regatului Unit din 29 noiembrie 1988);

– izvoare reprezentate de instrumente de natură politică, cum sunt rezoluţiile şi recomandările adoptate de diferite organe ale Consiliului Europei sau ale Uniunii Europene (Comitetul de Miniştri, AP-CE respectiv Consiliul European şi PE ori Comisia Europeană), considerate de doctrină ca reprezentând aşa-numitul „drept mut” pentru că respectivele instrumente politice nu au forţă juridică obligatorie (exemple: Recomandarea R87/3 privind Regulile penitenciare europene, adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei la 12.02.1987, Recomandarea R92/17 adoptată de acelaşi Comitet la 19.10.1992, relativă la coerenţa în pronunţarea pedepselor).

Trăsăturile dreptului penal european sunt, în principal, următoarele:

- diversitatea normelor, exprimată de faptul că instrumentele juridice care le

edictează au fost adoptate sub egida unor organizaţii europene diferite (Consiliul Europei, Uniunea Europeană etc.);

-unitatea dreptului penal european, exprimată de valorile comune esenţiale pe

care se întemeiază;

• pluralismul, conturat de coabitarea normelor europene cu legislaţiile şi tradiţiile interne diferite ale statelor;

• pragmatismul, exprimat de finalitatea aplicării efective a normelor respective;

• complexitatea, rezultată din interferenţa unor raţionamente diferite în raport de zona de aplicabilitate conturată la nivelul continentului european;

• filosofia juridică comună celor două Europe (Europa Consiliului Europei şi Europa Comunitară), bazată pe valorile comune ale democraţiei, ale statului de drept şi ale respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei;

• obligativitatea respectării standardelor din domeniul drepturilor omului, prevăzute de CEDO, care instituie practic o ordine publică paneuropeană în materie;

• complementaritatea normelor adoptate la nivelul unor organizaţii europene diferite.