Drepturile Intangibile ale Omului

CAP. I. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Secţiunea I . Scurt istoric

René Cassin, deţinãtorul premiului Nobel pentru pace în anul 1968 şi pãrintele fondator al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, defineşte dreptul universal al drepturilor omului astfel: “Ramurã particularã a ştiinţelor sociale, care are ca obiect de studiu raporturile dintre oameni în funcţie de demnitatea umanã, determinând drepturi şi libertãţi al cãror ansamblu e necesar sã dezvolte personalitatea fiecãrui om.”

Conceptul drepturilor omului îşi are sorgintea în teoria dreptului natural, teorie care a fost fundamentatã în ţãri cum ar fi Anglia, Franţa, Olanda şi nu numai, iar ca etapã istoricã este cea aparţinând secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea. Potrivit teoriei mai sus amintite omul este liber de la naturã, el trebuind sã se bucure în societate de drepturi şi libertãţi care îşi au originea chiar în natura umanã. Primele documente constituţionale au apãrut în Anglia, “Magna Charta” –datã de Ioan fãrã de Ţarã, la 15 iunie 1215, baronilor şi episcopilor englezi- având din acest punct de vedere o prioritate absolutã asupra tuturor celorlalte acte care s-au elaborat în lume, în decursul timpurilor, în aceastã materie. Marea Britanie a cunoscut înaintea altor ţãri încã trei importante documente privind drepturile omului: “Petiţia drepturilor” din 7 iunie 1628, “Habeas Corpus Act” din 26 mai 1679 şi “Bill of rights” din 13 februarie 1689. La actele constituţionale engleze , care reflectã, parţial, conceptul drepturilor omului astfel definit, se adaugã Declaraţia de independenţã din 1776 a fostelor colonii engleze din America de Nord şi Declaraţia drepturilor omului şi cetãţeanului, proclamatã de Revoluţia francezã din 1789.1 In Franţa, la 26 august 1789, Declaraţia drepturilor omului şi cetãţeanului înscrie în primul sãu articol ideea cã “oamenii se nasc şi rãmân liberi şi egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi fondate decât pe egalitatea comunã”, stabilind ca scop al oricãrei asociaţii politice apãrarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului: libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa împotriva asupririi. “Declaraţia drepturilor din statul Virginia”, din anul 1776 enunţase, de altfel, cu alte cuvinte, aceastã idee, consacrând principiul cã “toţi oamenii sunt prin natura lor în mod egal liberi şi independenţi şi au anumite drepturi înnãscute”. “Declaraţia de independenţã a S.U.A.” , din 14 iulie 1776 subliniazã şi ea cã “oamenii au fost creaţi egali, ei fiind înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se gãsesc viaţa, libertatea şi cãutarea fericirii”.

1-Gheorghe Moca, Drept internaţional public,Editura UNEX A-Z, Bucureşti, 1993, p.220 şi J.J. Rousseau, Contractul social, Editura Ştiinţificã, Bucureşti, 1957, p.107

-5-

O idee deosebit de valoroasã pe care o consacrã acest document este aceea cã toate guvernãrile au fost stabilite de oameni pentru a garanta aceste drepturi. “Oricând o formã de guvernare devine contrarã acestui scop, poporul are dreptul de a o schimba sau de a o aboli şi de a stabili un nou guvernãmânt”. Ideile libertãţii politice înscrise în Declaraţia americanã de independenţã duceau de fapt mai departe valoroasele concepte fundamentale în “ Magna Charta Libertatum”, de “Petiţia drepturilor” , ”Habeas Corpus Act”, sau “Bill of Rights”, tot atâtea documente care fundamentaserã marile idei ale libertãţii politice.

Codificarea primarã a instituţiei drepturilor omului este datã, cu precãdere, de Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite din anul 1945 şi de Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, adoptatã de Adunarea Generalã a Organizaţiei Naţiunilor Unite, la 10 decembrie 1948. Drepturile si libertãţile civile şi politice au exprimat un anumit stadiu de dezvoltare a societãţii, un stadiu de puternice revendicãri şi luptã contra tiraniei şi despotismului. Aceste drepturi au apãrut ca mãsuri de protecţie a individului contra violenţei şi arbitrariului guvernanţilor, ca revendicãri ale unei poziţii juridice egale în faţa legii. Drepturile social-economice s-au impus mai ales dupa adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Ulterior au apãrut drepturile de solidaritate, ce pot fi realizate numai prin cooperarea statelor şi nu individual de cãtre fiecare stat în parte. Drepturile civile şi politice s-au impus, mai ales, dupã adoptarea Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, completat cu cele douã Protocoale facultative la acest Pact.

Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului a plasat individul şi personalitatea sa la un nivel superior sferei naţionale şi internaţionale. La baza acestui fapt a stat ideea esenţialã cã fiecare fiinţã umanã trebuie sã poatã beneficia de şanse depline şi egale pentru a-şi dezvolta personalitatea sa, respectând drepturile altuia şi colectivitãţii în ansamblu.

In România concepţiile privind drepturile omului s-au cristalizat şi afirmat în procesul înfãptuirii aspiraţiilor de libertate şi unitate naţionalã. In Transilvania, sub influenţa Renaşterii, s-au dezvoltat încã de timpuriu idei umaniste, însumate în operele lui Nicolaus Olahus, M. Halici, Ioan Honterus, Oprea Diacul şi alţii. In Moldova şi în Ţara Româneascã, începând cu secolul al XVI-lea, se afirmã idei umaniste în operele lui Iacob Heraclid (Despot Vodã), Neagoe Basarab, Matei al Mirelor, Petru Cercel şi alţii. Mai târziu se manifestã chiar o adevãratã şcoalã umanistã în contextul european, care fundamenteazã originea, continuitatea şi unitatea poporului român. Aceastã şcoalã are exponenţi de seamã în marii cãrturari Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, mitropolitul Dosoftei şi Antim Ivireanul.

-6-

Secţiunea II. Delimitãri conceptuale

Declaraţiile de drepturi au reprezentat documentele fundamentale, de o incomparabilã relevanţã, pentru definirea conţinutului politic şi juridic al instituţiei drepturilor omului.