Drepturile salariaților

Capitolul I Contractul individual de muncă

Pe piaţa muncii, întâlnim destul de des conflicte generate de necunoaşterea drepturilor angajaţilor, precum concediul de odihnă, protecţia socială, pauza de masă etc. Pentru a evita eventualele neplăceri cauzate de astfel de considerente se recomandă ca angajaţii să cunoască aceste drepturi, prevăzute, în principal, în Codul Muncii şi să le pună în discuţie încă de la prima întrevedere cu potenţialul angajator.

În limba română, noţiunea de muncă este de origine slavă – “monka”, care însemna, între altele şi “torturi, cazne, durere, chin”. În limba franceză, termenul “travail” provine de la un instrument de tortură roman, numit “tripalium”. În latină – “laboro”, italiană – “lavoro” sau engleză – “labor” înseamnă “a fi obosit”, “a fi încărcat”. Prin urmare, noţiunea de muncă era sinonimă cu pedeapsa, întrucât, în epoca antică a lipsit cu totul disciplina dreptului muncii, din cauza condiţiei juridice a muncitorilor (fiind utilizaţi ca sclavi).

Un prim act al disciplinei dreptului muncii se face în Evul Mediu, când apar raporturile de muncă dintre lucrătorii din ateliere şi artizani, şi din corporaţiile de comercianţi, însă, reglementările se reduceau la evocarea exerciţiului puterii patronale.

Dezvoltarea burgheziei, în vremurile moderne, a determinat necesitatea structurării dreptului comercial şi a emancipării clasei muncitoare. Începând cu secolul al XIX lea a apărut nevoia de reglementare sistematică a raporturilor de muncă. Ba mai mult, o parte semnificativă a disciplinei dreptului muncii a reprezentat-o apariţia şi dezvoltarea normelor de protecţie: siguranţa şi protecţia muncii, limitarea timpului de muncă, recunoaşterea dreptului la organizarea sindicală ş.a.

Într-o asemenea perspectivă, dreptul muncii s-a dezvoltat sub exigenţa medierii raporturilor de muncă, în sensul asigurării unei efective egalităţi între muncă şi capital şi a libertăţii şi demnităţii angajaţilor.

Având în vedere schimbările care au avut loc în societate, în genere, precum şi trecerea de la regimul comunist la economia de piaţă, în particular, şi cu raportare la realităţile vieţii sociale contemporane (când, în prezent, nivelul şomajului este unul foarte ridicat) este necesar a se acorda o atenţie mai aprofundată prevederilor legale referitoare la plasarea în câmpul muncii şi folosirea cât mai raţională a resurselor de muncă.

Contractul individual de muncă reprezintă una dintre principalele instituţii ale dreptului muncii, precum şi principalul izvor al raporturilor juridice de muncă care exprimă relaţii de colaborare, pe de o parte, între participanţii la realizarea procesului de muncă, iar pe de altă parte, între aceştia şi angajatori.

Prin intermediul contractului individual de muncă se realizează o îmbinare armonioasă a intereselor personale ale fiecărui salariat, cu interesele unităţii în care lucrează şi, în final, cu interesele generale ale întregii societăţi.

1.1 Scurt istoric al reglementării contractului individual de muncă

Vreme îndelungată (sfârşitul secolului al XIX lea şi începutul secolului al XX lea), în ţara noastră, contractul individual de muncă a fost reglementat prin Codul civil, art. 1470, pct. 1, fiind definit ca un contract ”prin care persoanele se obligă a pune lucrările lor în serviciul altora.”

Pentru prima oară primeşte o reglementare separată şi este denumit contract de muncă prin Legea contractelor de muncă din anul 1929, care în art. 37 statua că ”contractul de muncă este acea convenţiune prin care una din părţi, denumită salariat, se obligă să presteze munca sau sarcinile pentru un timp determinat sau pentru o lucrare determinată, unei alte părţi, denumită patron, care la rândul său, se obligă să remunereze pe cel dintâi.”

Ulterior, în art. 12 din Codul muncii din 1950, contractul de muncă era definit ca “fiind înţelegerea scrisă sau verbală, potrivit căreia o parte – angajatul – se obligă a presta muncă unei alte părţi – acela care angajează – în schimbul unei remuneraţii.”

Prin Codul muncii din anul 1972 se realizează o reglementare amănunţită a contractului individual de muncă.

Conform dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 130/1994, privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă, încadrarea în muncă a unei persoane se realizează prin încheierea unui contract individual de muncă, între persoana care prestează munca (angajat) şi persoana fizică sau juridică în beneficiul căreia este prestată munca (angajator).

În prezent, contractul individual de muncă este reglementat, în principal, prin dispoziţiile Codului muncii în vigoare - Legea nr. 53/2003, în Titlul II, intitulat Contractul individual de muncă (articolele 10 – 107). De asemenea, dispoziţii referitoare la executarea şi încetarea contractului individual de muncă mai întâlnim în Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor angajate, precum şi în alte acte normative speciale, aplicabile în anumite domenii de activitate sau categorii de personal. Astfel:

-prin Legea nr. 84/1995 şi Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic se stabilesc unele particularităţi în ceea ce priveşte încheierea, executarea, modificarea şi încetarea contractului individual de muncă pentru personalul didactic;

-prin Legea nr. 92/1992 de organizare judecătorească republicată, modificată şi completată prin Legea nr. 142/24 iulie 1997 - pentru judecători şi procurori;

-prin O.G. nr. 167/1998 privind personalul vamal etc. - pentru personalul din acest domeniu.

1.2 Definiţii şi elemente ale contractului individual de muncă

Literatura de specialitate a furnizat mai multe definiţii pentru noţiunea de contract individual de muncă. Astfel, într-o opinie , prin contract individual de muncă se înţelege “acea convenţie încheiată în scris prin care o persoană fizică (salariatul) se obligă să presteze o anumită muncă pe o perioadă nedeterminată sau determinată de timp pentru un patron (angajator) care, la rândul său, se obligă să plătească salariul şi să asigure condiţiile necesare desfăşurării activităţii.”

Contractul individual de muncă este “înţelegerea sau convenţia în formă scrisă prin care salariatul se obligă să pună la dispoziţia angajatului forţa sa de muncă – fizică sau intelectuală – iar angajatorul este obligat să asigure plata salariului pentru munca prestată, precum şi condiţii adecvate de muncă.”