Drepturile și obligațiile persoanelor încarcerate - reglementare doctrină și jurisprudență

Capitolul I. Drepturile deţinuţilor- privire istorică asupra reglementărilor juridice

Secţiunea 1. Noţiuni introductive-scurt istoric asupra sistemului

penitenciar în România

Prin sistemul penitenciar al ţării se inţelege ansamblul penitenciarelor destinate executării pedepselor privative de libertate, de către diferite categorii de condamnaţi, amplasate în diferite oraşe.

După mai bine de jumătate de secol, administraţia penitenciară revine la forma sa europeană de existenţă, aceea de funcţionar public.

Înainte de cel de-al doilea război mondial, România avea un sistem penitenciar viabil, ce număra 76 de aşezăminte şi o „Lege pentru organizarea penitenciarelor şi instituţiilor de prevenţie”, elaborată în 1929, atât de modernă încât multe din prevederile ei au stat la baza redactării şi se regăsesc în „Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor”, adoptat de Organizaţia Naţiunilor Unite în anul 1955.

Politica regimului comunist a distrus, practic, acest sistem. În prima fază a dictaturii, au fost create lagăre sau colonii de muncă pentru efective mari (5000 – 10.000 de persoane), cu dotări minime atât pentru deţinuţi cât şi pentru personal.

În anul 1969, sistemul dispunea de 45 de penitenciare şi 25 de secţii de deţinere, iar populaţia închisorilor, cu o evoluţie fluctuantă, depăşea la perioade de 2-3 ani capacitatea de deţinere. Problema se rezolva, de regulă, prin soluţia paleativă a decretelor de graţiere şi amnistie.

Regimul comunist a trebuit, totuşi, să accepte realitatea, deoarece graţierile anuale sau chiar mai dese, nu puteau să rezolve problema supraaglomerării. Ca urmare, au fost reînfiinţate unele unităţi, prin improvizaţii, deoarece fonduri pentru investiţii nu erau acordate.

Dacă din punct de vedere normativ, apariţia Legii executării pedepselor, în 1969, a însemnat un pas înainte, prevederile ei respectând, în bună măsură, reglementările internaţionale în materie, lipsa de preocupare din partea autorităţilor, timp de decenii, a condus însă la disfuncţionalităti şi condiţii greu de suportat pentru deţinuţi.

La sfârşitul anului 1990, după 43 de ani în care s-a aflat în subordinea Ministerului de Interne, Direcţia Generală a Penitenciarelor a revenit acolo unde îi era locul, în cadrul Ministerului Justiţiei.

Concluziile rezultate în urma evaluării sistemului penitenciar au subliniat necesitatea declanşării unei reforme penitenciare de proporţii, care să asigure aducerea sistemului la nivel european.

La sfârşitul anului 1997, Administraţia Naţională a Penitenciarelor avea în subordine 31 de penitenciare, 1 penitenciar pentru minori şi tineri, 2 centre de reeducare pentru minori si 3 spitale penitenciar, situate în majoritatea judeţelor ţării.

Mai puţin de 40 % din unităţile de detenţie au o vechime mai mică de 40 de ani, 26% o vechime de cel puţin 100 de ani, 30 % au fost construite cu peste 160 de ani în urmă , iar penitenciarele Gherla şi Aiud au fost construite în 1540, respectiv 1786. Capacitatea legală de care dispunea sistemul penitenciar în anul 1997 era de 31.522 de locuri, iar numărul persoanelor aflate în custodie era de 45.121.

În anul 2001 a fost elaborată o nouă strategie de reformă, care a soluţionat problema instituţionalizării, la standarde europene, a minorilor în centre de reeducare, modernizarea spaţiilor de detenţie pentru femei, individualizarea a patru regimuri penitenciare, precum şi pentru arestaţii preventiv, asigurarea drepturilor la corespondenţă, petiţionare, pachete, cumpărături etc, asigurarea asistenţei medicale în condiţii performante.

Finanţarea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (ANP) se asigura din subvenţii acordate de la bugetul de stat şi din venituri proprii, venituri ce sunt obţinute din munca persoanelor condamnate şi sunt folosite pentru îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie.

Administraţia Naţională a Penitenciarelor precum şi fiecare unitate trebuie să identifice soluţii pentru rezolvarea prioritară a problemelor legate de condiţiile de detenţie inclusiv prin finanţarea de către organismele europene interesate în evoluţia sistemului penitenciar.