Evoluția constituției în România

Capitolul I

Conceptul de „Constituţie”

Termenul „constituţie” derivă din latinescul „constitutio” care înseamnă „aşezare cu temei”, „starea unui lucru”. Expresia a fost folosită incă din timpul Imperiului Roman, legile date de împarat numindu-se „constituţii imperiale” .

În lupta dusă împotriva absolutismului monarhic, clasa burgheză a desemnat prin „constituţie” legile care reglementau organizarea statului, limitau puterea monarhului dar îi asigurau si garantau burgheziei exercitarea drepturilor şi libertăţiilor.

Este grăitoare în susţinerea celor afirmate, prevederea art.16 din „Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetaţeanului” din 1789:

„Orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor nu este stabilită, nu are constituţie”.

Abia in secolul al XVIII-lea, expresia „constituţie” a fost utilizată pentru a desemna legea fundamentală a unui stat, pentru prima dată in 1787 (America) şi apoi în 1791 (Franţa), generalizăndu-se ca urmare a instaurării statului burghez in tot cursul secolului al XIX-lea.

Constituţia este deci un ansamblu de norme juridice prin care clasa burgheză organizează sub o anumită formă desfăşurarea relaţiilor sociale.

Într-o reusită sinteză, Andre Hariuo defineşte Constituţia ca „ansamblul regulilor care administrează organizarea şi funcţionarea statului” .

Autorul susţine necesitatea existenţei unei Constituţii în orice stat, a unor dispoziţii „care reglementează organizarea şi raporturile dintre puterile publice şi fixeaza, printre altele, relaţiile de principiu între stat şi cetaţean”.

Paul Negulescu definea Constituţia ca fiind „legea legilor care cuprinde principiile referitoare la organizarea statului şi la raporturile de echilibru între diferitele puteri ale Statului, adică între puterea legislativă, judecătorească şi executivă”.

Dar, conform aceluiaşi autor, „ constituţiunea mai cuprinde şi ceea ce Declaraţia Drepturilor Omului de la 1789 şi constituţiile următoare din Franţa revoluţionară au stabilit ca drepturi ale omului, mai târziu numite drepturi publice, dreptul de asociaţiune, libertatea individuală, libertatea presei etc.”.

Într-o formulare sintetică, Ion Deleanu defineşte Constituţia „actul juridic normativ suprem, cuprinzând normele care au ca obiect de reglementare instituţionalizarea şi exercitarea puterii, norme adoptate în cadrul unei proceduri specifice” .

Analizând definiţiile prezentate, observăm că elementul comun este puterea, ce caracterizează şi exprimă importanţa normelor juridice care îl consacră, stabilind totodată desfăşurarea relaţiilor sociale.

Elementele componente, atât de conţinut, cât şi de formă, care rezultă din aceste definiţii ale constituţiei, sunt: caracterul de lege, lege fundamentală şi forţa juridică. Celelalte trăsături şi anume: forma scrisă, forma sistematizată, stabilitatea şi solemnitatea adoptării nu figurează constant în definiţiile privitoare la Constituţie.

Sintetizând diversele păreri cu privire la conceptul de Constituţie, vom observa că domină două sensuri: cel material şi respectiv, formal.

În sens material, Constituţia conţine regulile privitoare la constituirea, funcţionarea şi raporturile care apar între autorităţile statale, între acestea şi cetăţeni. Definiţia „materială” a Constituţiei se referă deci la conţinutul reglementărilor ei.

În sens formal, Constituţia desemnează ansamblul regulilor de drept, elaborate în scris şi sistematizate într-o formă distinctă de un organ de stat anume constituit pentru acest scop şi potrivit unei proceduri specifice (adoptarea legii fundamentale cu o majoritate calificată de 2/3 din numarul membrilor Adunării Constituante şi apoi, prin referendum).

O definiţie completă a Constituţiei trebuie să cumuleze cele două criterii, material şi formal, trebuie să cuprindă şi conţinutul şi forma, deoarece numai împreuna acestea evidenţiază importanţa legii fundamentale.

În urma celor prezentate mai sus, Constituţia poate fi definită ca legea fundamentală a statului, care cuprinde un ansamblu sistematizat de norme juridice cu forţă supremă, adoptată potrivit unei proceduri speciale şi care asigură desfăşurarea relaţiilor esenţiale pentru instaurarea şi exercitarea puterii.