Evoluția Istorică a Tipurilor și Formele de Proprietate în Comunitățile Rurale

1. Motivaţie

Am ales această temă pentru că în ultimii patru ani am participat la realizarea măsurătorilor cadastrale şi la multe dezbateri privind retrocedarea proprietăţiilor, probleme care nici până în ziua de azi nu au ajuns să fie soluţionate în totalitate. Subiectele alese de mine sunt de actualitate, în care nu îmi permit să divulg nume sau date despre proprietari şi proprietaţii.

Aceste probleme nu sunt de ordin local ci privesc poate chiar întreaga comunitate rurală românească.

Atitudinile faţă de proprietate se schimbă cu atât mai mult cu cât spaţiul rural intră în modernitate. În ultimele decenii am asistat la modernizarea satului românesc prin o serie de influenţe occidentale care şi-au pus amprenta asupra ruralului dar care nu se vor decât a fi benefice şi a scoate populaţia din dependenţa economică bazată pe agriculuta de subzistenţă.

Uniunea Europeană propune o serie de reforme care vor determina orientarea agriculturii spre o economie de piaţă prin specializarea producţiei iar producatorii vor produce ieşirea din modelul tipic de ţaran român.

2. Proprietatea funciară şi caracteristici

În domeniul agricol, proprietatea funciară reprezintă dreptul individului de a deţine în posesia sa o suprafaţă de pământ pe care o va lucra, produsul muncii sale fiind utilizabil iar această proprietate o deţine pentru că el şi-o doreşte sau pentru că la urma urmei poate fi numită chiar o sursă de venit din care acesta îşi produce folasele pentru un trai decent. Am putea spune că proprietatea funciară joacă un rol extrem de important în viaţa individului.

Referindu-ne la proprietatea funciară ca o proprietate privată, avem aici o serie de problematici de dezbătut. Putem chiar spune că proprietatea agricolă a suferit o serie de restructurări, fiind în precomunism o proprietate privată a unui individ care deţinea asupra ei un titlu de proprietate, mai apoi în comunism începând cu anul 1961 când începe colectivizarea proprietăţii agricole unde aceasta era un bun comun, individul fiind obligat de sistemul respectiv să o introducă în colectiv , avea asupra ei doar drept de folosinţă nu şi drept de proprietate, acest drept fiindu- i redat sau nu în postcomunism.

3. Caracterul tradiţional arhaic al proprietăţii funciare

Motivele activităţii agricole în această perioadă nu sunt de ordin economic ci, social iubire de pământ şi ataşamentul faţă de patrimoniul familial. Ţăranul face o agricultură empirică, adică o cultură primitivă, mult mai puţin raţională comparativ cu marele proprietar din perioada modernă. El întrebuinţează unelte simple şi primitive nu maşini sau alte unelte agricole mai evoluate. Acesta nu caută să-şi procure seminţe selecţionate şi nici nu cultivă plante şi nu creşte animale de soi. Săteanul nu urmăreşte să se ridice peste nivelul atins de strămoşi şi de cei din jur ci tinde să-şi asigure doar propria existenţă.

Pământul este o valoare socială nu economică, constituind condiţia materială a existenţei grupului familial , dar şi condiţia principală a poziţiei sociale în comunitate. Măsura situaţiei sale economice nu este posesia de bani şi nici venitul sau salariul , ci proprietatea, care constituie forma cea mai înaltă de valoare economică. Fiind un mijloc de existenţă, proprietatea, era baza vieţii dar nu era exploatată până la maximum, pământul nefiind tratat ca o formă de capital care trebuie să producă cât mai mult. Proprietatea mai mare, mai neproductivă era mai valoroasă decât cea mică şi productivă, ţăranul muncind atât cât îi trebuia pentru acoperirea nevoilor, fără a urmări câştig, sau să facă o afacere rentabilă din agricultură.

În această perioadă sunt existente o serie de tipuri de sate printre care amintim :

1. Satul aservit –acest tip de sat este obiectul reformei din 1854, sat în care exista un mic proprietar şi două forme de uzufruct astfel:

-sesia ţărănească – pământul fiind luat pentru folosinţă personală a ţăranilor aserviţi

-rezerva feudală - pământ lucrat în zilele de clacă sau robotă de către ţăranii aserviţi.

Prin reformele agrare din 1853, 1854, sesiile vor trece din uzufruct în proprietatea ţărănească în timp ce rezerva feudală va fi proprietate nobiliară consacrată prin formele dreptului modern.

2.Cel de-al doilea tip de sat este satul grăniceresc. Aici unicul proprietar al pământului era împăratul Austriei, însă fiecare gospodărie lărgită grănicerească, avea pământul arabil şi fâneaţă în funcţie de numărul de membrii.

Aici existau păduri şi păşuni comunitare . La desfiinţarea regimentelor, arabilul şi fâneţele aflate în uzufruct, vor intra în proprietatea gospodăriei iar jumătate din păduri vor intra în proprietatea statului şi cealaltă jumătate în proprietatea comunităţii.

3.Un alt tip de sat, ar fi satul liber . Aceste sate sunt libere în urma unor privilegii date încă de la înfiinţare prin colonizare de către regalitatea maghiară, aici fiind şi cazul satelor săseşti libere. Datorită unor funcţii militare de apărare a frontierei, cazul satelor secuieşti şi satele foste aservite dar care devin libere tot prin funcţii militare.

4. Intrarea spaţiului rural în modernitate

Odată cu intrarea spaţiului rural în modernitate, se creează şi mica proprietate ţărănească. Revoluţia de la 1848 marchează desfiinţarea servituţiilor feudale, reforma agrară, realizându-se mai apoi în 1853. După cum aminteam adineauri, prin reforma agrară, nobilul devine proprietar de tip modern al rezervei feudale în timp ce ţărănimea e împroprietărită cu sesia care înainte de reforma se afla doar în uzufructul ţăranului.