Executarea silită - aspecte comune

CAPITOLUL 1. CONSIDERATII GENERALE PRIVIND EXECUTAREA SILITÃ

1.1 Scurt istoric al executãrii silite

Executarea silitã, dupã cum s-a stabilit în literatura de specialitate constituie procedura prin mijlocirea cãreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotãrâre judecãtoreascã sau printr-un alt titlu executoriu, constrânge, cu ajutorul organelor de stat competente, pe debitor sã-şi execute obligaţiile ce decurg din titlu, sã le aducã la îndeplinire în mod silit .

În mod normal executarea hotãrârii judecãtoresti se face voluntar şi numai în caz contrar se recurge la executare silitã, dupã cum se aratã în noua reglementare a executãrii.

Titlul în temeiul cãruia se face executarea este o hotãrâre judecãtoreascã rãmasã definitivã sau devenitã irevocabilã.

Prin modificarea suferitã de Codul de procedurã civilã în februarie 1948, existau douã categorii de titluri executorii: hotãrârea judecãtoreascã si actele autentice.

În prezent numarul titlurilor executorii a crescut considerabil, însã hotãrârile judecãtoresti ramân cele mai importante titluri, datoritã acestui fapt procedura executãrii fiind reglementatã de normele de procedurã executionalã este înfatisatã ca o parte a procesului civil.

În afarã de acţiunile în constatare, prin care se stabileşte existenţa sau inexistenţa unui drept subiectiv, şi de alte câteva acţiuni, cele privitoare la starea civilã de exemplu, hotarâri ce nu sunt susceptibile de executare silitã, celelalte acţiuni urmãresc realizarea dreptului încalcat şi pe calea executãrii silite.

Legea, care recunoaşte şi garanteazã persoanelor fizice si persoanelor juridice drepturi subiective şi interese legitime trebuie sã punã la dispoziţia lor si mijlocul legal pentru realizalrea lor. Or, tocmai acesta este specificul constrângerii judiciare - una din formele constrângerii de stat - de a acorda protecţie titularului dreptului subiectiv (ori interesului legitim) încãlcat, prin recunoaşterea dreptului pe cale procesualã şi apoi, prin executarea obligatiei pârâtului, pentru restabilirea ordinii de drept încãlcate.

Dupã cum s-a subliniat în literatura de specialitate judecata-(“cognitio”) - care duce la constituirea titlului executoriu - şi executarea silitã (“executio”) nu reprezintã decât douã forme, faze ale aceleiaşi instituţii - actiunea civila. (M.Eliescu, “Unele probleme privitoare la prescripţia extinctivã în cadrul unei viitoare reglementãri legale”, S.C.J..nr 1/1956).

În doctrinã s-a aratat cã izvoarele executãrii silite sunt relativ necunoscute, apreciindu-se cã problemele referitoare la executare erau lãsate “la bunul plac al celor interesaţi, porunca Domnului fiind elementul juridic ce declanşa executarea şi care se rezuma la <<strânsoarea de avere>> sau la închisoare pentru debitorul recalcitrant”.

Executarea este întalnitã în anumite documente, de-a lungul istoriei, precum Codul lui Andronache Donici (1814-1817), anumite dispoziţii referitoare la vânzarea bunurilor prin licitaţie (mezat) sunt cuprinse în Hrisovul din 28 decembrie 1785 al lui Alexandru Mavrocordat, Codul lui Andronache Donici, Legiuirea Caragea, Codul Calimah şi Regulamentele Organice .

Doctrina de specialitate a semnalat, ca o caracteristicã a vechiului drept românesc instabilitatea care exista în procesul de judecatã si, de asemenea, instabilitatea în executarea hotãrârii, iar ca exemplu s-au luat anumite instituţii precum Zavesca-prin care cel care pierde procesul se obliga sã plãteasca Domnului o sumã de bani pentru a se relua judecata şi Hierâia-ce reprezenta suma de bani pe care o platea cel ce caştiga procesul pentru a i se asigura dreptul recunoscut prin hotarare .

Prima lege de procedurã civilã , la noi, a fost Codul de procedurã de la 9 septembrie 1865 si pus in aplicare la 1 Decembrie 1865, inspirat din Legea de procedura civilã a Cantonului Geneva, care, la randul ei s-a inspirat din Codul de procedura al Franţei din 1806 . Potrivit acestui cod hotãrârea se executa dupa învestirea cu formulã executorie silitã imobiliarã, caracterizatã în licitaţia bunurilor. Tot acest cod prevedea si constrângerea corporalã în dispoziţile sale, care, însã, nu şi-a gasit niciodatã aplicarea deoarece potrivit Legii constrangerii corporale din 12 septembrie 1884 trebuia sa existe în fiecare judeţ câte “o casa pentru arestul debitorilor în materii civile şi comerciale”, fapt ce nu s-a realizat, legea respectivã cãzând în desuetudine.

In 1900 are loc o modificare substanţialã a Codului de procedurã civilã care, în materia executãrii silite a fost justificatã de chiar autorul reformei, C.G.Dissescu, care afirma cã pe vremea aceea, pentru procedura de executare îl costa pe justiţiabil la fel de mulţi ani cât pentru a i se recunoaşte dreptul si, de asemenea, acelaşi autor, semnalând imperfecţiunile Codului în materia urmãririi imobiliare. Dupã rãzboi (primul razboi mondial), Codul de procedurã civilã român de la 1865 a fost din nou supus unor modificari, dintre care mai importantã a fost în 1925, urmatã de cea din 1943.

Dupã al doilea razboi mondial în 1948, a survenit o altã importantã modificare a Codului de procedura civilã, respectiv dispoziţiile Cãrtii a-V-a care priveau executarea silitã au fost modificate prin acte normative speciale care derogau de la prevederile codului. Dezvoltarea societãţii socialiste în urma modificãrii realizate în 1948 în domeniul dreptului procesual civil s-a repercutat si asupra materiei executãrii.

Astfel, dupã crearea sectorului industrial de stat, prin efectul nationalizarii principalelor mijloace productive, Decretul 199/1948 care reglementa organizarea şi funcţionarea întregii economii de stat a prevazut cã mijloacele fixe-care asigurau continuitatea si dezvoltarea procedurii nu puteau fi urmãrite. Pe de altã parte, problema urmãririi veniturilor salariatilor, cooperatorilor, “oamenilor muncii” în general, problemã ce în mod intenţionat nu fusese abordatã de legislaţia burghezã decât parţial, a dus la o nouã reglementare, conformã princiipilor dreptului socialist prin Codul muncii si prin modificarea în anul 1954 si apoi 1959, a articolului 409 din Codul de procedurã civilã .