Fapte de comerț subiective

Faptele subiective de comerţ reprezintă acea categorie de fapte care, fiind săvârşite

de un comerciant capătă calificarea de a fi “comerciale”. Deci, calitatea subiectului determină natura juridică a faptului săvârşit.

Prezumţia de comercialitate

Articolul 4 Cod comercial dispune că “se socotesc, afară de acestea (adică de faptele deja analizate în articolul 3 Cod comercial), ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”.

Prin acest articol, legiuitorul instituie o prezumţie relativă (“juris tantum”) de

comercialitate cu privire la toate actele şi operaţiile unui comerciant, care poate fi însă răsturnată (înlăturată), dovedindu-se contrariul, adică tocmai caracterul civil al faptului. Aceasta este posibilă în două situaţii, care se constituie ca excepţii de la prezumţia de comercialitate.

Excepţii:

Acte care prin natura lor sunt întotdeauna civile (căsătoria, adopţia, testamentul), care, chiar încheiate de un comerciant, rămân civile;

Acte expres civile (care corespund acelei părţi din articolul 4 Cod comercial conform

căruia actele sunt comerciale “dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”), adică vor fi

civile actele în care se stipulează expres cauza civilă a acestora (de exemplu: va fi civilă şi nu comercială constituirea unei ipoteci pentru garantarea unui împrumut făcut de un

comerciant în scopul achiziţionării unei locuinţe pentru uzul personal al comerciantului şi

al familiei sale).

Pentru determinarea caracterului civil şi nu comercial al unui fapt, legiuitorul mai

foloseşte un criteriu negativ, enumerând fapte ce nu pot fi comerciale. Astfel, potrivit articolului 5 Cod comercial “Nu se poate considera ca fapt de comerţ cumpărarea de producte sau de mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumaţiunea cumpărătorului, ori a familiei sale; de asemenea, revânzarea acestor lucruri şi nici vânzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are după pământul său sau cel cultivat de dânsul”.

În primul rând nu sunt fapte de comerţ acelea care vizează satisfacerea unor

interese (“uzul” sau “consumaţiunea”) ale cumpărătorului sau ale familiei sale (prin

interpretarea extensivă vom înţelege că aceeaşi concluzie este valabilă şi pentru cumpărătorulcomerciant).

Nici revânzarea acestora, dacă intenţia de revânzare n-a existat chiar la încheierea

actului. De exemplu: cumpărarea unei perechi de pantofi, care n-a fost achiziţionată cu scop de revânzare, dar pe care cumpărătorul se hotărăşte s-o revândă pentru că nu i se potriveşte şi-l jenează; în acest caz actul de cumpărare şi cel de vânzare sunt civile (a se vedea şi secţiunea 2.1 (a) – Vânzarea-cumpărarea comercială).

În al doilea rând, nu sunt fapte de comerţ activităţile agricole, sub diferite forme:

vânzarea productelor de către proprietar (cel care are terenul în proprietate vinde roadele acestuia) sau de către cultivator (fiind posibil ca proprietarul să nu-şi lucreze pământul ci să-l dea în arendă şi atunci vânzarea productelor se face de către arendaşul-cultivator) pentru că, în ambele cazuri nu există o interpunere între producător şi consumator. În măsura în care un ţăran producător autorizat vinde brânza obţinută din laptele dat de vaca din gospodăria sa, actul/actele de vânzare sunt de natură civilă; dacă însă cumpără el înşişi laptele de la alţi producători pentru a obţine mai multă brânză şi a o vinde, se interpune între producător şi consumator (deci în schimb) şi săvârşeşte fapte de comerţ obiective. Pentru a dovedi calitatea de comerciant ar trebui făcută

dovada interpunerii în schimb, până la această probă vânzarea rămâne civilă; caracterul civil este regula, comercialitatea fiind excepţia.

Societatea agricolă