Infracțiuni de fals. falsul intelectual

PREFAŢĂ

Infracţiunile de fals constituie o categorie bine particularizată şi extrem de variată în sfera vastă a faptelor socotite socialmente periculoase. Faptele de fals aduc o gravă atingere a adevărului şi încrederii care trebuie să rezulte din înscrisuri în vederea formării şi desfăşurării relaţiilor dintre oameni

Legea penală a considerat că este necesar ca pentru ocrotirea relaţiilor sociale, pentru asigurarea normalei formări şi desfăşurari ale relaţiilor sociale umane, să fie incriminate faptele prin săvârşirea cărora, alterându-se adevărul, se creează un pericol grav sau se aduce o vătămare a relaţiilor respective.

Infracţiunile de fals implică o alterare a adevărului. O astfel de alterare priveşte anumite entităţi, cum ar fi anumite lucruri cărora li se atribuie juridic însuşirea şi deci funcţiunea de a servi drept probă a adevărului, pe care îl exprimă sau atestă valori exprimate prin monede, timbre, titluri de credit sau sigilii, instrumente de marcat, înscrisuri Prin incriminarea faptelor care alcătuiesc grupul infracţiunilor de fals, legea penală hotarât să ocrotească relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare ar putea fi primejduite sau vătămate prin săvârşirea acestor fapte.

Falsul, în toate formele sale, ridică în prezent probleme a căror aplicabilitate depăşeşte adeseori graniţa Dreptului Penal, interferând deseori cu Dreptul civil sau comercial.

În elaborarea studiului prezentat am pornit de la aspectele tehnice ale falsului în general, plecând de la cadrul juridic al problemei, valoarea lor fiind raportată la eficinţa pe care o au pentru rezolvarea aspectelor penale ale falsului intelectual.

Se ştie că nu puţine sunt situaţile când, fără elucidarea unor aspecte de ordin tehnic ale unui înscris suspect de fals, ancheta sau judecata în instanţă nu poate fi definitivată. Un rol important îl au şi investigaţiile criminalistice, care reprezintă o verigă de seamă şi uneori determinantă în procesul cunoaşterii judiciare.

Planul lucrării este conceput în conformitate cu viziunea legiuitorului nostru în materia falsului intelectual, accentul căzând, desigur, pe analiza elementelor constitutive ale acestui tip de fals.

În lucrare se detaliază prevederile art. 289 C.pen. referitoare la „Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări( )”, înfăţişându-se – de pe poziţii teoretice şi practice – modalităţile de încadrare a infracţiunii într-un anumit tip de fals, procedeele concrete de alterare a adevărului în înscrisurile oficiale şi mijloacele criminalistice de descoperire ainfracţiunii şi a infractorului.

Motivul pentru care am ales să tratez tema în cauză este deoarece aceasta „se înscrie în contextul preocupărilor actuale de largă aplicare a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii în cercetările juridice, de impulsionare şi avînt al probaţiunii ştiinţifice în sfera dreptului”

Cap. I.

INFRACŢIUNI DE FALS

Secţiunea I. Noţiuni generale şi aspecte comune

Scurt istoric

Termenul de „fals” provine din latina literară şi anume de la adjectivul „falsus” care înseamnă ceva contrar adevărului sau care are numai aparenţa adevărului.

Faptele de fals au fost socotite activităţi ilicite în toate orânduirile sociale şi au fost sancţionate, în raport cu gravitatea lor, fie ca infracţiuni, fie ca abateri de ordin civil, datorită

pericolului social deosebit şi prin grava atingere adusă adevărului şi încrederii care trebuie să existe în relaţiile sociale.

În mod firesc, primele infracţiuni de fals au fost săvârşite după apariţia relaţiilor sociale în legătură cu valorile care sunt apărate. Astfel, falsificarea de monedă s-a realizat după apariţia

monedei, după cum falsul în înscrisuri s-a realizat după apariţia înscrisurilor şi a relaţiilor sociale legate de aceste înscrisuri.

Primele reglementări referitoare la infracţiunile de fals au aparut in 1817 in Muntenia. Pravila Caragea, deşi nu era o lege penală conţinea si dispoziţii de acest gen.

În Moldova, pedepsele pentru infracţiunile de fals erau prevăzute de Condica Criminală adoptată de Sandu Sturza în 1826, şi conţineau numai pedepse privative de libertate.

Prelucrând codul penal francez din 1810, atât in Codul Penal Ştirbei din anul 1850 cât şi codul penal român adoptat după Unirea Principatelor de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1864), infracţiunile de fals au fost grupate separat. Codul penal din 1936 va lua aceeaşi sistematizare, incluzând şi falsificarea de monedă, de titluri de credit public, mărci, timbre, sigilii, semne de autentificare, etc.