Instituția Căsătoriei la Romani

I. Încheierea căsătoriei

Instituţia căsăstoriei la romani

Izvoarele dreptului roman ne fac cunoscute mai multe definiţii ale căsătoriei: prima aparţine juristului Modestinus din secolul III - nuptiae sunt coniunctio maris et feminae et consortium omnis vitae, divini atque humani iuris comunicatio (unirea bărbatului cu femeia, realizând o comunitate pentru întrega viată prin împărtăşirea dreptului divin şi uman).

Din această definiţie dată de Modestinus rezultă că încă se mai păstra vechia concepţie romană despre căsătorie, evidenţiidu-se trei elemente fundamentale ale acesteia:

- coniunctio maris et feminae, consortium omnis vitae este fragmentul din definiţie care subliniază, că pentru romani, căsătoria era o legătură pentru toată viaţa, fiind considerată o unire de nedesfăcut. Romanii nu priveau căsătoria ca pe o simplă legătură sexuală sau ca o afecţiune trecătoare, soţii fiind uniţi printr-o puternică legătură de cult;

- comunicatio humani iuris dezvăluie faptul că între soţi se stabilea o comunitate desăvârşită în ceea ce priveşte bunurile materiale;

- comunicatio divini releva faptul că femeia împărtăşea cultul divin al bărbatului. Femeia, alături de soţ, va realiza ceremoniile cultului, participând la toate riturile şi formulele necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor faţă de religia casnică şi cultul strămoşilor. ‘’ceremonia nunţii era atât de solemnă şi avea efecte atât de grave încât nu trebuie să ne surprindă faptul că bărbaţii considerau că această ceremonie nu este permisă decât pentru o singură femeie în fiecare casă

O a doua definiţie a căsătoriei este cuprinsă în manualul de drept (Institutiones) al Împăratului Justinian (căsătoria este ‘’unirea bărbatului cu femeia, care constă într-o comunitate de viaţă de nedespărţit ‘’- viri et mulieris coniunctio individuam consuetudinem vitae continens).

Evident că asemenea concepţii despre căsătorie s-au putut menţine atâta vreme cât moravurile societăţii romane nu s-au schimbat, păstrându-se rigorile de ordin moral şi religios. Din nefericire, vechile obiceiuri s-au alterat, concepţiile s-au schimbat, credinţa religioasă s-a diluat , lucruri ce au condus spre slăbirea legăturii căsniciei, păstrându-se doar comunitatea ce priveşte doar bunurile materiale, femeia fiind obligată să contribuie la sarcinile căsătoriei sub forma dotei.

Ca un pas premergător căsătoriei, există logodna (sponsalia). Luând aspectul unui aranjament solemn, logodna era stabilită de comun acord, între familiile celor doi tineri, prilej cu care logodnicul oferea logodnicei un inel cu valoare simbolică. În funcţie de nivelul social al viitorilor soţi, inelele erau dintre cele mai simple, din fier sau bronz, până la cele din aur cu pietre preţioase ori chiar grevate. Inelul de logodnă reprezenta în fapt, contravaloarea unei sume de bani pe care logodnicul era obligat să o dea, ca garanţie că îşi va îndeplini obligaţia asumată. În timp, la sfârşitul republicii şi la începutul epocii imperiale, a devenit tot mai frecvent obiceiul de a se încheia contracte scrise (tabulae sponsales), în detrimentul aranjamentului verbal, în care se specifica data logodnei cât şi dota pe care tatăl logdnicei trebuia să o dea. Membrii, dar în special prietenii familiilor logodnicilor prezenţi la ceremonie, aveau totodată rolul de martori ai angajamentelor verbale ori scrise, ce se încheiau cu acest prilej. Fiind un act juridic, contractele de logodnă atrag şi consecinţe juridice. Astfel luând în considerare ipoteza în care căsătoria nu se mai încheie, una din parţi pentru a fi despăgubit pentru prejudiciile suferite putea intenta proces parţii adverse. Cel ce încheia între timp o altă logodnă era vinovat în faţa legii de bigamie.

Ziua căsătoriei aleasă cu mare grijă în tradiţia roman spunându-se că cel mai prielnic timp pentru căsătorie este cel din a doua jumătate a lunii iunie în timp ce luna mai era considerată neprielnică. Deasemenea importanţă se acorda şi zeilor; pentru a atrage bunăvoinţa acestora în ziua logodnei cât şi în cea a celebrării nunţii se practicau diferite ritualuri şi ceremonii de sacrificare.

Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei

Pentru ca, însă căsătoria să fie posibilă , indiferent de forma acesteia (cu sau fără manu) dreptul roman impunea îndeplinirea unor condiţii, dintre care se detaşează aşa numitele condiţii de fond, vitale pentru validitatea şi recunoaşterea căsătoriei. În număr de trei aceste condiţii erau : consimţământul, vârsta şi ius conubii