Instituția prescripției în dreptul civil - definiție, reglementare și condiții de aplicare a prescripției extinctive

Cap. I. Notiuni introductive

Termenele de prescriptie din Codul civil au fost stabilite cu mai mult de un secol inainte, in considerarea unui ritm de viata economica mult mai lent decat cel existent astazi, in scopul pastrarii de catre proprietari si creditori, cat mai mult timp, a creantelor si a dreptului de a le valorifica prin constrangere..

Prescriptia si termenele de prescriptie au constituit o institutie juridica bine determinata, din timpurile cele mai indepartate. Acestea au existat cu certitudine la romani, care au utilizat pentru prima data notiunea de prescriptie. Timpul a fost perceput diferit din punct de vedere juridic in diferite perioade istorice, fapt ce s-a reflectat si in reglementarea termenelor de prescriptie.

Desi admisa de legiuitor, institutia prescriptiei este oare utila si, mai ales morala? Iata, asadar, o prima problema, care vizeaza insusi fundamentul sau economic, social si etic. Fiind chemata sa asigure pacea si linistea sociala, prin consolidarea situatiilor juridice incerte sau indoielnice, institutia prescriptiei se numara printre mecanismele tehnice cele mai redutabile, caci, nu intamplator Cassiodorius a desemnat-o “patrona generis humani”, iar Cicero a considerat-o ca fiind “finis sollicitudinis et periculi litium”.

Prescriptia liberatorie (“prescriptio longi temporis”) a fost introdusa in dreptul roman de catre imparatul Teodosie cel Tanar (Teodosie II), care a stabilit prin Constitutia din anul 424 un termen de prescriptie de 30 de ani in privinta imobilelor si a actiunilor reale, personale si mixte.

Imparatul Anastase a introdus termenul de prescriptie de 40 de ani in privinta tuturor drepturilor si actiunilor care nu erau supuse prescriptiei de 30 de ani, stabilita anterior de imparatul Iustinian. Acest termen de 40 de ani se aplica si actiunilor ipotecare, bunurilor patrimoniale ale imparatului, si ale stabilimentelor de binefacere. Justinian, care personal dezavua o asemenea institutie, deoarece putea sa aiba ca efect consacrarea unei nedreptati (“impium praesidium”), i-a recunoscut insa avantajele si a procedat la o reforma a acesteia prin contopirea celor doua forme de prescriptie, deoarece aveau acelasi fundament si se intemeiau pe aceleasi principii.

Observam ca, in Antichitate, termenele de prescriptie extinctiva se caracterizau, in general, printr-o durata lunga, avantajati fiind proprietarii si creditorii in posibilitatea de a-si valorifica drepturile pe calea actiunii in instanta.

In Tarile Romane, principalele codificari, Codul Calimah (Moldova) si Codul Caragea (Tara Romaneasca) au prevazut termene de prescriptie.

Codul Calimah, care s-a aplicat in Moldova incepand cu data de 1 octombrie 1817, reglementa in acelasi titlu prescriptia achizitiva si prescriptia liberatorie (extinctiva). Acest cod nu stabilea un termen general de prescriptie extinctiva, ci doar termene pentru fiecare categorie de actiune (jalba) in parte. Amintim cu titlu exemplificativ, cateva dintre termenele de prescriptie extinctivă stabilite prin acest act normativ. Astfel, dreptul de a ataca un act de ultima vointa, de a cere mostenirea testamentara sau legala se prescria in termen de 40 de ani, iar “tanguirea asupra testamentului neoficios se porneste numai pana in 5 ani” (art. 1951 C. Calimah). Actiunea in rezolutiunea contractului de vanzare-cumparare pentru vicii ascunse (“actiunea redhibitorie”) era prescriptibila in termen de 6 luni, iar actiunea estimatorie (“quanti minoris”) derivand din acelasi contract se prescria in termen de un an (art. 1956 C. Calimah). Dreptul la actiunea in despagubire pentru incalcarea unei obligatii contractuale se prescria in termenul de 3 ani, socotit de la data la care paguba a fost adusa la cunostinta partii lezate. Daca paguba nu a fost cunoscuta sau era urmarea unei crime, dreptul la actiune se prescria in termen de 30 de ani (art. 1960 C. Calimah).

Codul Caragea (1818) contine si el mai multe dispozitii asupra prescriptiei. Termenele de prescriptie extinctiva prevazute de aceasta legiuire, in art. 7, partea a VI-a, capitolul I, se caracterizeaza printr-o mare varietate in privinta duratei lor. Astfel, dreptul la actiune “pentru calcare de pamant si de hotare intre vecini” era imprescriptibil (“nu are soroc”). Un termen de prescriptie de 30 de ani era stabilit pentru actiunile derivand din contractul de imprumut, de depozit si de sechestru, precum si din succesiuni. Termene mai scurte erau cel de un an pentru actiunea in revocarea donatiei pentru ingratitudine si pentru actiunea derivand din contractul de mandat, precum si cel de 6 luni pentru actiunile derivand din contractul de locatiune.