Instituții europene. Consiliul

Capitolul I Organizarea activităţii Consiliului Uniunii Europene

Uniunea Europeană este forma cea mai actuală a construcţiei comunitare care este constituită pe trei piloni: Comunităţile Europene, Politica externă şi de securitate comună (PESC) şi Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală.

Consiliul UE face parte din “Triunghiul instituţional al Uniunii Europene: Parlament - Consiliu - Comisie”, numit şi “Triunghiul decizional”, deoarece toate deciziile majore privind raporturile comunitare şi raporturile Uniunii cu statele membre sunt concepute şi definitivate de către aceste trei instituţii europene. Consiliul a fost constituit ca o instituţie europeană, care să funcţioneze “ca o instanţă la nivel ministerial”.

Consiliul Uniunii Europene este o instituţie fundamentală a UE, care s-a constituit şi funcţionează în conformitate cu dispoziţiile Tratatelor Comunitare: cele trei Tratate constitutive ale Comunităţilor Europene şi Tratatul de Uniune Europeană, semnat la Maastrich în anul 1992.

Este important să nu se facă confuzie între această instituţie şi:

- Consiliul European, organism specific Uniunii Europene - care se constituie la nivel de şefi de state şi de guverne;

- Consiliul Europei, organizaţie interguvernamentală creată în anul 1949, cu sediul la Strasbourg, ce are ca obiectiv protejarea drepturilor omului şi libertăţilor individuale, libertăţilor politice, democraţiei pluraliste şi supremaţiei dreptului.

Instituţia Consiliului a fost reglementată de la bun început în cuprinsul tuturor celor trei Tratate institutive, dar acestea creaseră fiecare câte un Consiliu al Miniştrilor, răspunzător de finalizarea obiectivelor pe care şi le propuseseră cele trei Comunităţi:

-Consiliul Special de Miniştri în cadrul CECO;

-Consiliul Comunităţii Economice Europene;

-Consiliul Comunităţii Europene a Energiei Atomice.

În anul 1965, prin Tratatul de instituire a unui Consiliu unic şi a unei Comisii unice ale Comunităţilor Europene, cunoscut şi drept Tratatul de fuziune a executivelor de la Bruxelles, cele trei Consilii care existau la nivelul fiecărei Comunităţi au fost unificate într-un Consiliu unic. Consiliul era compus din miniştri delegaţi, reprezentanţi ai guvernelor statelor membre.

În urma intrării în vigoare a Tratatului de Uniune Europeană, semnat la Maastrich la 7 februarie 1992, Consiliul şi-a schimbat denumirea în “Consiliul Uniunii Europene” în spiritul Tratatului care instituia Uniunea Europeană.

Specificul instituţiei Consiliului constă în următoarele :

-Reprezintă interesul statelor membre, prin intermediul ei fiind puse în aplicare politicile şi orientările fundamentale ale Comunităţilor şi Uniunii Europene;

-Este principalul for legislativ comunitar;

-Este o instituţie comunitară, dar în acelaşi timp şi una interguvernamentală;

-Membrii săi acţionează în calitate de reprezentanţi ai statelor membre, fiind exponenţii intereselor naţionale;

-Este o instituţie suprastatală, deoarece actele pe care le emite produc efecte obligatorii în teritoriul statelor membre;

-Nu are o activitate permanentă (organismele sale de lucru au o activitate permanentă, dar organul de decizie alcătuit din reprezentanţii statelor membre se întruneşte periodic).

Consiliul are trei componente organizatorice, care îl ajută la buna desfăşurare a activităţii acestuia în toate domeniile de activitate. Componentele organizatorice se referă, mai exact, la o structurare a instituţiilor Consiliului, după cum urmează:

- componenta decizională – este reprezentată de reuniunile miniştrilor statelor şi Preşedinţia Consiliului;

- componenta răspunzătoare de pregătirea şedinţelor Consiliului – este reprezentată de Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER);

- componenta funcţională – este reprezentată de Secretariatul General.

1.1. Componenţa Consiliului Uniunii Europene

Consiliul este compus din câte un reprezentant cu rang de ministru din fiecare stat membru, abilitat să reprezinte guvernul şi să-l angajeze la nivelul Uniunii, prin semnarea în numele său a documentelor adoptate. Consiliul se reunea sub trei forme diferite, care astăzi sunt mai puţin frecvente. Atunci când la Consiliu participă numai miniştrii de externe ai statelor membre, consiliul poartă denumirea de Consiliu general. Dacă sunt prezenţi miniştrii de resort, în funcţie de problematica avută în vedere pe ordinea de zi (alţii decât miniştri de externe), consiliul se numeşte Consiliul specializat pentru domeniul vizat. Dacă la întâlnire participă atât miniştri de externe cât şi miniştri de resort pentru domeniul vizat, consiliul se numeşte Consiliu conjunct.

Totodată, reprezentantul fiecărui stat în cadrul Consiliului răspunde în faţa Parlamentului naţional şi Guvernului din care provine de activitatea pe care o desfăşoară în cadrul Consiliului. În cazul în care acesta ia o decizie fără consultarea prealabilă a guvernului pe care îl reprezintă, însuşi guvernul îl poate demite din funcţia de reprezentant la nivelul Consiliului. În cazul în care reprezentantul statului acţionează independent de voinţa statului, aceştia pot fi demişi de către Guvernul sau Parlamentul statului pe care îl reprezintă. Prin urmare, se spune că membrii Consiliului nu acţionează în mod independent, ca în cazul membrilor Comisiei, ci ca exponenţi ai intereselor naţionale ale statelor pe care le reprezintă.

Dacă un membru al Consiliului nu poate participa la o reuniune a acestuia, în baza reglementărilor comunitare, el poate fi reprezentat de un funcţionar cu rang înalt din ţara respectivă, de reprezentantul permanent sau de adjunctul acestuia la Uniunea Europeană.

La reuniunile Consiliului, membrii acestuia pot fi însoţiţi de funcţionari, al căror număr este fixat de Consiliu. Ministrul, care are calitatea de membru al Consiliului, este însoţit – la masa reuniunii de doi funcţionari, dintre care unul este reprezentantul permanent la Uniunea Europeană al ţării respective sau adjunctul acestuia.