Libera Circulație a Capitalului în Uniunea Europeană

Circulaţia banilor a reprezentat întotdeauna un subiect important pentru toate statele lumii. Pe cale de consecinţă, politicienii au acordat un interes aparte acestei chestiuni, astfel încât, după sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, au fost înfiinţate instituţiile de cooperare între statele europene. Aceste instituţii aveau ca principal scop reglementarea regulilor privind circulaţia banilor în afara graniţelor interne.

Astfel, pe 25 martie 1957 este adoptat Tratatul de la Roma şi ia naştere Comunitatea Economică Europeană. Este de reţinut că prin adoptarea acestui tratat se puneau bazele chestiunii referitoare la circulaţia banilor şi a bunurilor în spaţiul european. În urma formării Comunităţii Economice Europene, cetăţenii europeni obţineau dreptul de a munci în orice stat membru şi implicit de a efectua tranzacţii financiare pe teritoriul statului respectiv, atât timp cât acestea erau în conformitate cu prevederile legale ale Comunităţii. ”Dacă odată cu bunurile şi serviciile banii nu ar putea trece graniţele intracomunitare, ori dacă muncitorii nu şi-ar transfera câştigurile dintr-un stat membru în alt stat membru, beneficiile acestor libertăţi ar fi mult prea mici”

Avem aşadar libera circulaţie a bunurilor, persoanelor şi serviciilor care duce la o liberă circulaţie a banilor în afara graniţelor statelor.

Articolul 106 al Tratatului Comunităţii Europene prevede că orice tip de plată legată de libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor sau orice transfer de capital şi de câştiguri realizate conform tratatului trebuie să fie autorizate de toate statele membre.

Pentru a evita problemele de discriminare din motive naţionaliste, prin articolul 67 al Tratatului de la Roma, toate ţările membre ale Comunităţii Economice Europene vor aboli restricţiile impuse asupra circulaţiei capitalului asupra rezidenţilor în comunitate.

Economiştii vorbesc de două etape de dezvoltare a pieţei de capital. Prima dintre acestea este caracterizată de evoluţia lentă a pieţei de capital, dar şi de o directivă din 11 Mai 1960 care face distincţie între tipurile de circulaţie a capitalului. Sunt nominalizate patru tipuri, listate de la A la D, după cum urmează:

- în primul tip de circulaţie a capitalului, tipul A, sunt incluse investiţiile directe şi circulaţia capitalului propriu, care sunt de altfel şi cele mai folosite tipuri de tranzacţionări. Statele membre au obligaţia să acorde climat favorabil acestor tranzacţii, prin eliberarea autorizaţiilor necesare.

- Următorul tip de circulaţie a capitalului, tipul B, se referă exclusiv la titlurile de valoare. Statele membre implicate în astfel de tranzacţii nu trebuie să îngreuneze eliberarea autorizaţiilor necesare, ba dimpotrivă.

- Tipul C- se referă la tranzacţiile speciale cu titluri de valoare. În statele membre Comunităţii, autorităţile trebuie să acorde permisiuni pentru eliberarea autorizaţiilor de schimb valutar cerute pe piaţă.

- Ultimul tip, tipul D, se referă la tranzacţiile de capital pe termen mediu şi scurt. În această categorie intră tranzacţiile speculative care pot duce la efecte negative asupra balanţei de plăţi.

Trebuie reţinut faptul că circulaţia capitalului nu este remunerarea pentru un serviciu. Astfel, serviciile medicale, educaţionale, turismul şi altele de acest tip, constituie plăţi care nu au legătură cu deplasarea de capital. Aceasta este de fapt investirea fondurilor, ca urmare a circulaţiei capitalurilor ca operaţiuni financiare. Avem aşadar investiţii pe piaţa comunitară care duc la creştere economică si la crearea locurilor de muncă. Astfel, statele sunt obligate să acorde condiţii propice efectuării liberei circulaţii a capitalului, precum oferirea de condiţii de favorizare a creditului, liberalizarea tranzacţiilor de capital, finanţarea privată şi nu numai.

Trecem acum la cea de-a doua etapă a dezvoltării pieţei de capital. Această etapă îşi are rădăcinile în Actul Unic European, semnat în februarie 1986 şi intrat în vigoare în iulie 1987. Prin acest act se încurajează abolirea restricţiilor impuse de circulaţia capitalului.

O personalitate marcantă care îşi va pune amprenta asupra chestiunii circulaţiei capitalului este Jacques Delors, care va fi numit la începutul lui 1987 preşedinte al Comisiei Europene. Câţiva ani mai târziu, acesta va demonstra că dacă problemele cauzate de rata crescută a şomajului vor fi ameliorate, atunci băncile vor începe să înregistreze profit.

Din 1990, avem o liberalizare totală a circulaţiei capitalului, ceea ce înseamnă că pot fi transferaţi bani dintr-un stat membru într-altul fără restricţii. De asemenea, cetăţenii spaţiului comunitar pot efectua operaţiuni financiare în toate statele membre ale Comunităţii, pot fi cumpărate obligaţiuni din orice ţară, iar plăţile pot fi făcute în valuta aleasă de părţi.

Astfel, autorităţile naţionale trebuie să se conformeze acestor reguli, iar dacă la nivel local există legi care sunt contrare acestor prevederi, atunci ele trebuie eliminate, urmând a fi elaborate unele noi, care să creeze climat favorabil respectării prevederilor Actului Unic European.